Aproape de capătul dinspre răsărit al satului, părăseşti drumul principal şi iei dealul pieptiş. Cam aşa cum faci cu viaţa... Mai zâmbeşti unui copil, te mai latră un câine, mai dai bineţe unui trecător. Urci. Gâfâi. Pentru mulţi, acesta e ultimul urcuş.
Drumul se îngustează iar pomii ce-l mărginesc îşi proiectează coroanele direct pe albastrul cerului. Totul este înalt, aici. Doar tu eşti mic.,puţin prea mic, parcă. Sau, în orice caz, nu-i pasă nimănui de tine. Totuna dacă eşti sau nu.
Măceşi înfloriţi îmbracă trunchiurile puternice deasupra cărora verdele frunzelor începe să acopere înălţimile. Şi păsările. Atât de multe păsări! Nu se aude nimic altceva afară de cântecul lor. Abia te înduri să mergi mai departe. Unde vei găsi ceva mai frumos? Raiul...
Dintr-o dată, copacii dispar. Doar verde. Ca într-un desen al unui copil care a adormit cu pensula în mână, după ce a pictat iarba. Doar iarba.
Ridici privirea şi o vezi: poarta din lemn, străjuită la stânga de tufa de liliac alb iar la dreapta de corcoduşul care se joacă de-a anotimpurile. Acum trei săptămâni se juca de-a iarna, ningându-şi albul petalelor peste cei care treceam pe sub crengile lui. Acum, cumva maturizat, îşi leagănă aguridele pe crengile acoperite de frunze. Împingi poarta mare şi grea şi te întrebi la ce foloseşte acoperişul deasupra ei. Poate, dacă nu eşti hotărât, să poţi sta şi să gândeşti bine ce vrei să faci, chiar dacă vremea este potrivnică. Să nu greşeşti, cumva, hotărârea...
Păşesc. Nu trebuie să număr rânduri sau parcele,nici cruci. Paşii mei cunosc drumul. O broască ţestoasă traversează cărarea fără să se sinchisească prea mult de mine. Îşi înalţă capul şi îşi vede mai departe de drum. E obişnuită cu morţii. Ştie că aici e locul lor şi ei nu-i pot face niciun rău.
Mormintele noi sunt mai înalte. Parcă morţii nu s-au îndurat, încă, să coboare în adâncuri. S-au întins peste iarbă şi apoi şi-au tras o plapumă de pământ peste ei... Te aştepţi să-şi dea plapuma la o parte şi să se ridice, scuturându-se de ierburi şi ţărână. Să se plângă, puţin, că e prea tare pământul, că le-au înţepenit oasele. Şi, apoi, să plece liniştiţi, către casă...
Pe mormânt, florile au început să răsară. Lângă crucea nouă, de lemn, cu numele tatălui meu, alte cruci, de piatră, îmi amintesc de bunicii care îmi înfrumuseţau vacanţele de vară... bunica aplecată peste vatra unde cocea pâinea şi bunicul plecând cu sapa în dealul unde via nu ştia să aştepte... Peste patru morminte mai în faţă, alte cruci. Alţi bunici. Bunica îmi întindea pere de culoarea soarelui în timp ce bunicul dulgherea şi mirosea a lemn şi a răşină..Apoi, dincolo de coroana cireşului, alte cruci: doi unchi, o mătuşă şi un verişor... acesta din urmă nedrept de tânăr. Şi parcă toţi, în jur, sunt morţii mei... numele şi pozele de pe cruci îmi amintesc crâmpei din viaţa mea... din viaţa lor...
Deschid ediţia îngrijită de Perpessicius a poeziilor lui Eminescu, atât de îndrăgită de el, şi îi citesc câteva versuri. „Cu mâine zilele-ţi adaogi...” asta ştiu că-i plăcea... se şi potriveşte acum... i se potriveşte: „Când unul trece, altul vine/ În astă lume a-l urma,/ Precum când soarele apune/ El şi răsare undeva.”
Broasca ţestoasă m-a ajuns din urmă şi mă priveşte nedumerită... O şopârlă se strecoară printre ierburile de lângă cărare. E ciudat câtă viaţă încape într-un cimitir. Dincolo de gard începe pădurea.
Închid cartea şi îmi las în urmă morţii. Trag după mine poarta grea şi privesc acoperişurile satului, desenate printre crengi. Unele semeţe şi puternice, altele aplecate şi stând să cadă. Toate ascund vieţi, amănunte...
Biserica se înalţă trainică încercând, parcă, să zgârie cerul. Acolo m-au botezat pe mine...
Am morţii mei în spate şi viii în faţă. Eu sunt, parcă, la mijloc...
Drumul se îngustează iar pomii ce-l mărginesc îşi proiectează coroanele direct pe albastrul cerului. Totul este înalt, aici. Doar tu eşti mic.,puţin prea mic, parcă. Sau, în orice caz, nu-i pasă nimănui de tine. Totuna dacă eşti sau nu.
Măceşi înfloriţi îmbracă trunchiurile puternice deasupra cărora verdele frunzelor începe să acopere înălţimile. Şi păsările. Atât de multe păsări! Nu se aude nimic altceva afară de cântecul lor. Abia te înduri să mergi mai departe. Unde vei găsi ceva mai frumos? Raiul...
Dintr-o dată, copacii dispar. Doar verde. Ca într-un desen al unui copil care a adormit cu pensula în mână, după ce a pictat iarba. Doar iarba.
Ridici privirea şi o vezi: poarta din lemn, străjuită la stânga de tufa de liliac alb iar la dreapta de corcoduşul care se joacă de-a anotimpurile. Acum trei săptămâni se juca de-a iarna, ningându-şi albul petalelor peste cei care treceam pe sub crengile lui. Acum, cumva maturizat, îşi leagănă aguridele pe crengile acoperite de frunze. Împingi poarta mare şi grea şi te întrebi la ce foloseşte acoperişul deasupra ei. Poate, dacă nu eşti hotărât, să poţi sta şi să gândeşti bine ce vrei să faci, chiar dacă vremea este potrivnică. Să nu greşeşti, cumva, hotărârea...
Păşesc. Nu trebuie să număr rânduri sau parcele,nici cruci. Paşii mei cunosc drumul. O broască ţestoasă traversează cărarea fără să se sinchisească prea mult de mine. Îşi înalţă capul şi îşi vede mai departe de drum. E obişnuită cu morţii. Ştie că aici e locul lor şi ei nu-i pot face niciun rău.
Mormintele noi sunt mai înalte. Parcă morţii nu s-au îndurat, încă, să coboare în adâncuri. S-au întins peste iarbă şi apoi şi-au tras o plapumă de pământ peste ei... Te aştepţi să-şi dea plapuma la o parte şi să se ridice, scuturându-se de ierburi şi ţărână. Să se plângă, puţin, că e prea tare pământul, că le-au înţepenit oasele. Şi, apoi, să plece liniştiţi, către casă...
Pe mormânt, florile au început să răsară. Lângă crucea nouă, de lemn, cu numele tatălui meu, alte cruci, de piatră, îmi amintesc de bunicii care îmi înfrumuseţau vacanţele de vară... bunica aplecată peste vatra unde cocea pâinea şi bunicul plecând cu sapa în dealul unde via nu ştia să aştepte... Peste patru morminte mai în faţă, alte cruci. Alţi bunici. Bunica îmi întindea pere de culoarea soarelui în timp ce bunicul dulgherea şi mirosea a lemn şi a răşină..Apoi, dincolo de coroana cireşului, alte cruci: doi unchi, o mătuşă şi un verişor... acesta din urmă nedrept de tânăr. Şi parcă toţi, în jur, sunt morţii mei... numele şi pozele de pe cruci îmi amintesc crâmpei din viaţa mea... din viaţa lor...
Deschid ediţia îngrijită de Perpessicius a poeziilor lui Eminescu, atât de îndrăgită de el, şi îi citesc câteva versuri. „Cu mâine zilele-ţi adaogi...” asta ştiu că-i plăcea... se şi potriveşte acum... i se potriveşte: „Când unul trece, altul vine/ În astă lume a-l urma,/ Precum când soarele apune/ El şi răsare undeva.”
Broasca ţestoasă m-a ajuns din urmă şi mă priveşte nedumerită... O şopârlă se strecoară printre ierburile de lângă cărare. E ciudat câtă viaţă încape într-un cimitir. Dincolo de gard începe pădurea.
Închid cartea şi îmi las în urmă morţii. Trag după mine poarta grea şi privesc acoperişurile satului, desenate printre crengi. Unele semeţe şi puternice, altele aplecate şi stând să cadă. Toate ascund vieţi, amănunte...
Biserica se înalţă trainică încercând, parcă, să zgârie cerul. Acolo m-au botezat pe mine...
Am morţii mei în spate şi viii în faţă. Eu sunt, parcă, la mijloc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu