Dacă titlul mi-a fost inspirat de binecunoscutul „Exerciţiu de admiraţie”, gândurile pe care le aştern mai jos reprezintă modul meu de a achiesa la o afirmaţie făcută de Alexandru Paleologu în „Interlocuţiuni”, carte pe care tocmai o citesc.
Spune autorul: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Nu ştiu la ce vă gândiţi voi, dar mie îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea şi grădina de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Rostirile ei erau însoţite de gesturi iar la cuvintele „iubire”, „neam” şi „ţară” îşi ducea întotdeauna mâna la inimă. Cuvinte sfinte pentru bunica.
Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să deveniă el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
De aceea îmi venise în minte bunica. Ea rostea atât de uşor şi firesc „iartă-mă!” când credea că a greşit...
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Unde greşim? Ce-am făcut noi din această lume?
Undeva, pe drumul nostru către Dumnezeu, ne-am pierdut.
Ne-am pierdut reperele morale. Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Vă propun un exerciţiu de umilinţă. Acea umilinţă care ne aşază acolo unde ne este locul într-o imaginară piramidă a valorilor: să ne reprezentăm, fie şi doar pentru o clipă, marele Univers. În care bietul nostru Pământ e o fărâmă şi pe care noi suntem nişte mici nimicuri. Şi să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei Lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încând nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.
