miercuri, 29 octombrie 2008

Dar tu? Tu cine eşti, omule?

Eu sunt o întâmplare. Nereuşită, a spus, la început, tatăl meu (care aştepta un băiat) şi nu ştiu dacă, între timp, şi-o fi schimbat părerea. Acum e prea târziu să mai aflu.. Mai vorbesc cu el doar în vise pe care, de regulă, le uit până dimineaţa. Pentru mama mea, întâmplarea a făcut să fiu „puiul” care aveam nevoie de „fusta mamei” fie şi doar pentru a-mi şterge lacrimile (credea ea). Dar mai ales pentru a-mi revărsa prea-plinul de iubire (ştiam eu).
Privind înapoi, îmi revăd trecerea: un siaj peste oceanul meu de visuri.
Am lăsat în urmă arlechini. Feţe adevărate ascunse sub măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete false, deopotrivă. Sub aceste măşti m-am aflat eu, întâmplarea care sunt.
Când am început să „mâzgălesc” aceste pagini, am scris în prima postare: „scrisul îţi eliberează îngerii sau demonii din interior atunci când ceva prea-plin doare şi începe să dea pe-afară... dar e un preţ pe care îl plăteşti: îţi pui sufletul, dezbrăcat, în palmă. Ca la târg, ca şi cum ar fi de vânzare. Şi parcă nu-l mai poţi proteja deşi e tot ce ai.” Mă întreb dacă realizam, atunci, câtă dreptate aveam... Poate că nu...
Uneori sunt dornică să mă cunosc. Şi am locuri unde vorbesc cu mine însămi, folosind un truc mai vechi: dedublarea. Âme e sufletul meu care a supravieţuit de fiecare dată, chiar dacă l-am înmormântat de câteva ori. Şi de fiecare dată m-a iertat, fără să mă judece prea aspru.
Alteori sunt pre(ten)ţioasă, atât cât pot eu să fiu. Şi am creat un loc unde merg doar după ce îmi încalţ pantofiorii cu toc. Şi mă amăgesc că sunt mai înaltă.
Ce iubesc: zborurile, gâzele, pomii, florile, îngerii, aripile, animăluţele de pluş, zâmbetele, lacrimile, trandafirii mei mov, fluturii, soarele, norii, cerul, ziua de azi (în care aici, la mine, plouă cu soare ca şi vara!), lumea de-a valma... totul!
Ce urăsc: sentimentul acesta mă atinge rar. Dar dacă e să aleg, da! urăsc neputinţa mea de a-i schimba pe acei care aruncă te miri pe unde „ceva” ce nu le mai este folositor. Şi sunt disperată când acest „ceva” e un sentiment frumos. De pildă, iubirea.
Dar tu, cel care mă citeşti acum? Tu cine eşti, omule?
Pentru tine pornesc vechiul gramofon. Sper să-ţi placă.
Dansezi?

miercuri, 22 octombrie 2008

De suflet

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul ar putea fi, totuşi, pescăruşi.

Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...

Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...

Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.

Sunt departe de ţărm...