Dacă melancolia este “iubirea unei depărtări” aşa cum o defineşte Andrei Pleşu în “Pitoresc şi melancolie”, mă întreb care o fi “depărtarea” aceea după care melancolizez eu.
Ar trebui să fie o ţară a castanilor pentru că sensibilitatea mea creşte de fiecare dată când “întâmplările” de pe crengile acestor pomi sunt mai vârtoase: primăvara, când îşi zidesc florile şi le cresc păsări pe umeri; toamna, când îşi scot copilele bronzate din scutecele devenite prea mici şi le trimit să colinde prin ierburile lumii.
Anul acesta, castanii sunt confuzi. Par a fi încurcat anotimpurile şi nici eu nu mai ştiu ce am de făcut: să mor puţin, aşa cum fac în fiecare primăvară ori să mă pregătesc pentru un nou început aşa cum, nu ştiu exact de ce, îmi sugerează fiecare toamnă.
Dintre toate anotimpurile care mă tot colindă, în toamnă pun cele mai multe ingrediente: zâmbete uitate, aripi de insectar, petale rămase fără culori, coji de zboruri din cuiburi părăsite… Şi, ca mai mereu, exagerez cu sarea…
Astfel că, toamna mea e greu digerabilă pentru oricine. Şi, după ce schiţez câţiva îngeri pe geamul aburit de răceala ploilor de afară şi de căldura privirii din lăuntru, o aşez în raftul cu anotimpuri.
Şi aştept lumina din zăpada ce va să vină.
Dar, până atunci, mă copilăresc desenând.
Pentru că am redescoperit bucuria de a transforma gândurile în linii de-a lungul cărora pot ori nu – după cum mi-e vrerea – să aplic câteva culori.
Luată cu anotimpurile uitasem această formă de energizare-descărcare…
