Simti si tu, nu-i asa? E ca o rasuflare calda, care te invaluie. Nu conteaza ca e inca iarna, nici gerul nu conteaza si nici daca ar ninge nu ar schimba nimic. Miroase a lumina. Simti si tu, nu-i asa?

In fiecare an e la fel: lumina si sarbatoare. Ziua Intampinarii...
Incerc sa ma intampin si eu, dar unde? Unde sa ma caut, ca nu stiu cum, parca m-am pierdut pe drum, de mine. Unde sunt eu, cea de atunci si cine sunt eu, cea de acum? Al cui e chipul care ma priveste din apele fantanilor din mine?

In fiecare an, cand miroase a lumina, incerc sa ma regasesc. Dar unde sa ma caut? Poate pe ulitele vacantelor de vara, sa iau in brate copila cu ochii mari si parul obraznic, prins in codite, si sa incerc sa-i vindec ranile din genunchii sufletului. Imi amintesc ca se lovise dar nu-i acordasem prea mare atentie, atunci... probabil inca mai asteapta, cu manutele intinse, sa fie luata in brate.

Sau, poate, sa caut adolescenta cu fruntea visatoare, pe banca de sub castani. Dar care adolescenta? Cea cu gropite pe obraji de zambet sau cea de "dupa", cu roua in priviri? Ca parca-mi amintesc de o tradare... tradarea castanilor. Si, daca o gasesc, ce sa-i spun? Pe ea nu o mai pot lua in brate, ca pe un copil... ea era, deja, "om mare"...

Nici pe mine, cea de acum, nu prea stiu unde sa ma regasesc. Poate printre lacrimi si zambete... intre lumina si intuneric, deopotriva... ca atunci, la hotarul dintre noapte si zi, cand am venit pe lume.

Asa ca, vezi? M-am pierdut. M-am pierdut pe mine, de mine. Atunci, cum as putea sa te mai am pe tine?

Simti si tu, nu-i asa?

Noaptea trecuta te-am visat. Se facea ca globul pamantesc nu era mai mare decat cupola unei biserici, iar noi stateam asezati pe el, undeva pe la tropice si ne muiam picioarele intr-un ocean, nu mai retin in care. Ma tineai de mana si priveam stelele. Imi spuneai ce distanta, cati ani, ani-lumina ne despart. Nu puteam sa fiu prea atenta ca ma durea ceva, cred ca ma asezasem pe un munte, dar nu indrazneam sa ma misc, de teama sa nu-mi lasi mana sa cada. Mi se parea ca cifrele rostite de tine cadeau pe suprafata oceanului, care era la fel de linistita ca a unui lac. Incercam sa ma amuz de cerculetele facute de fiecare cifra cazuta, stii, cum faceam cu pietrele, in copilarie.

Cand m-am trezit, am privit cerul de la fereastra mea. Am zarit luceafarul de dimineata si am incercat sa-mi amintesc: ce distanta, cati ani, ani-lumina ne desparteau? De atunci ma tot gandesc la asta... si nu-mi amintesc nici macar in ce ocean ne scaldam picioarele, ca as putea sa merg sa culeg cifrele cazute in el.

Eu pot sa fac ingeri pe zapada! Privesc cerul culcata pe spate si incerc sa-mi iau zborul, sa ajung la el. Cand ma ridic, pe zapada ramane un inger. Daca suntem doi, ingerii se pot lua de mana! Dar cand zboara trebuie sa se desprinda, nu pot zbura inlantuiti. Au nevoie de spatiu sa-si desfaca aripile!

Anul acesta n-am avut zapada pentru ingeri! Sunt mai putini ingeri in cer, acum! Lipsesc ingerii mei.

cuvintele iti elibereaza ingerii sau demonii din interior atunci cand ceva prea-plin doare si incepe sa dea pe-afara. dar e un pret pe care il platesti: iti pui sufletul, dezbracat, in palma. ca la targ. ca si cum ar fi de vanzare.

si, totusi, cuvinte