de înviere. şotron

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.

de primăvară

Tăcerile mele sunt peşti. Unele au solzi negri în care se cuibăreşte întunericul. Altele au solzi portocalii în care lumina îşi reflectă strălucirea.
Mi se plimbă printre gânduri cum se plimbă peştii în acvariu printre plantele care îşi ţin rădăcinile sub pietriş. Să nu le ia apa.
Rădăcinile gândurilor mele nu au pietriş să le fixeze. Se desprind şi umblă aşa, haihui, prin lume, prin te miri ce locuri.
Primăvara, locurile lumii sunt fertile şi îmi tot răsar gânduri pe unde nici nu visam.
Ultima dată le-am văzut sub fereastra de la bucătărie. Plăpânde şi parfumate, cu poftă de viaţă şi încărcate de culori. Le crescuseră petale.
Tăcerile mele se plimbă printre ele cu solzii transformaţi în elitre. Acum sunt gâze.

păi, da

Din cele şase lucruri imposibile în care ai putea crede înainte de micul dejun, eu cred în cel de-al patrulea.

Şi cred în el, în orice moment al zilei m-aş afla.

Nu am fost niciodată de partea lui Ben-Ardun.

Sigur, pe paşă l-am urât din start, că-şi ţinea supuşii în sărăcie, nevoiţi să-şi vândă prietenii-animale pentru a trăi.

Dar, dacă tot hotărâse că e singura şansă de a-şi hrăni copiii, Ardun trebuia să fie consecvent. Eu nu pot gândi: l-am ucis pe El-Zorab pentru că nu-l puteam lăsa altcuiva, îl iubeam prea mult. Mie asta-mi sună: mă iubesc prea mult, ca atare îl vreau pentru mine.

De aceea zic. Cel de-al patrulea lucru imposibil în care ar fi bine să credem: animalele pot vorbi. Trebuie doar să ne străduim puţin să le auzim.

Aşa, poate s-ar fi găsit cineva să-l întrebe pe El-Zorab dacă doreşte să trăiască. Fie şi departe de Ben-Ardun.

Şi, da, tocmai am văzut-o pe Alice.

jurnal

Oricât încerc să-mi spun că e doar un anotimp, primăvara mă răscoleşte de fiecare dată cu energiile ei. Parcă din lutul care sunt dau mlădiţe. Iar în locurile de unde ele pornesc rămân goluri. Şi bunicul îmi lasă un gol pentru că se trezeşte în mine şi pleacă să-şi lucreze pământul. După ce mai plantez un pom, carnea mea se reaşază ca plăcile tectonice după un cutremur.

În primăvara aceasta am plantat şase pomi.

Luturi şi fluturi

Vezi, Flu? E primăvară!

Păsările de pe umeri te privesc ciudat: nu-ţi mai doreşti zboruri? Ele sunt pregătite să te ridice prin aerul proaspăt al dimineţii până sus, sus de tot, hăăăt în vârful puiului de cireş care se înalţă cale de... doi metri deasupra pământului.

Apa musteşte în lutul moale şi desenează peste el fire de iarbă pe care le învaţă să crească.

Iar lutul fierbe cum fierbea demult mustul pe care ţi-l dădea bunica, să-ţi coloreze obrajii. Cerul se înalţă tot mai mult şi aşteaptă zboruri. Aşa că, lasă fluturii să zboare!

Cum, care fluturi? Crezi că nu ştiu ce făceai astă-iarnă, în serile lungi şi mohorâte? Ori nu ştiu cine mi-a consumat toate culorile şi m-a lăsat, în miez de iarnă, doar cu albul întins al zăpezii?

Hai, Flu, deschide-ţi sufletul şi lasă fluturii să zboare!

A venit primăvara!

A treisprezecea lună. Cea albastră

„Sunt încă destul de copil ca atunci când trece pe lângă mine o trăsură princiară, cu patru cai fornăind, să-mi imaginez că mă aflu în ea” (S. Kierkegaard)

Şi dacă ar fi adevărat? Dacă anul ar mai avea o lună?

Să o iei aşa, de acolo de sus, de unde stă ea agăţată şi să o poţi aşeza în ce anotimp vrei. Ar putea fi un anotimp al mării, ori al cerului. Al profunzimii ori al înaltului. Iar tu poţi alege să fii petală, fluture, ori poate înger.

O lună „în plus”, doar a ta. Pentru care să nu dai socoteală nimănui.

Să vedem. Poate, copilul din tine ar alege anotimpul poveştilor. De fiecare dată, alta. Să intri într-o poveste aşa, doar ştergându-ţi puţin galoşii de noroiul anilor care-au trecut (când?) şi să vezi ceea ce ştiai din poveştile bunicii: prinţese, zâne, balauri, feţi-frumoşi. Sigur, nu poţi sta aşa, chiar degeaba, şi vei da o mână de ajutor binelui din poveste, anticipând evenimentele. Noroc că în poveşti ştii întotdeauna cine e „bunul” şi cine „răul”! E la mintea oricărui copil...

Apoi, totul ar fi atât de simplu! Doar să rosteşti uşor, ca pentru tine: „Snip, snap, Snude, nu er Historien ude” şi ai redeveni omul care eşti.

Doar că... O poveste fără un „rău” nu ar mai avea niciun haz! Iar copiii s-ar plictisi şi ar căsca întruna când bunicile ar încerca să-i ademenească în lumea poveştilor.

Aşa că, să lăsăm „răul” poveştilor (ca fiindu-le necesar) şi să încercăm cu realitatea. Aici, ne putem lipsi de rău.

Cum ar fi? Să mai fie o lună pe an. A treisprezecea. În care să poţi îndrepta ceva din răul care trăieşte printre noi. Nu trebuie decât să iei puţin, doar puţin din „surplusul” celor douăsprezece luni şi să mai modelezi o lună. A treisprezecea..

Vă voi explica mai multe la sfârşitul anului. Nici nu mai e prea mult până atunci. Doar douăsprezece luni!

Un indiciu: Aţi auzit de „zeciuială”? Sunt sigură că da!

Şi nu, nu e vorba de bani. Nu toată lumea îi are. Ci de suflet. Suflet avem toţi.

Sau, nu?