Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturaţi-l pe artist” al lui Joey Goebel.
În povestea lui Goebel, ineditul constă în metoda folosită pentru actul de creație: torturarea artistului.
Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz arată că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea prin aceea că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.
O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.
Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa(...).”
Toţi cei care "ajută" la devenirea artistului Vincent Spinetti - şi mă refer aici la Foster Lipowitz dar mai ales la Harlan, cel care se declară nu doar impresarul, dar şi prietenul artistului - sunt foarte buni învăţăcei ai lui Machiavelli. Lipsa de scrupule constituie o virtute iar ei sunt nişte simulanţi perfecţi: par miloşi dar cruzimea şi viclenia de care dau dovadă îi ajută să-şi realizeze scopul. Scop care scuză mijloacele, e adevărat... dar acest scop este o cauză înaltă.
Și totuși…
La anii maturității, Mircea Eliade avea să afirme despre propria suferință îndurată de-a lungul devenirii sale: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.”
În "Mitologii subiective", Octavian Paler afirmă că atât cel ce scrie un vers cât şi cel ce pictează un tablou pune în această creaţie a sa şi "o picătură de sânge" pe care vrea s-o salveze, astfel, de la moarte. Iar Edgar Allan Poe enumeră "Creaţia" printre cele patru condiţii ale fericirii.
Așadar…
Eu cred în suferința fetelor din lotul de gimnastică. Așa cum cred în suferința și în privațiunile tuturor sportivilor care fac performanță.
Dar mai cred că fără suferință și privațiuni nu se ajungea atât de sus. Că locul acela, al suferinței, e locul în care – conștient sau nu –fiecare persoană care are ceva de dăruit alege să trăiască. Aceste persoane ”torturate” se salvează, cumva, de la moarte, prin ceea ce realizează. Și trec în Eternitate. Dar nu obligatoriu. Pot alege, oricând, să renunțe.
Artistul din povestea lui Goebel a scris, ”prin tortură” o carte. Apoi, a hotărât că nu va renunța: „În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”
