joi, 18 decembrie 2008

Colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
Când privesc spre norul lor fragil
Şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
Şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
Să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
În ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.

Să m-aşez cu faţa către cer
Fulgii să mă ningă peste gene
Să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
Câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
Şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
Să mă-nec în lacrimi când îi spun
Poezii. Şi mult să râdă mama.

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
Să mă ierţi, că am greşit prea multe
Şi de când ai mei s-au dus la cer
Nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
Nu mai sunt, demult, copil cuminte
Plâng prea mult şi prea ades greşesc
Şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
Şi nu par să-mi meargă toate bine
Ar mai fi un lucru de făcut:
Să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

marți, 16 decembrie 2008

îngerii noştri...

Îngerul meu e alb şi uşor. Uneori îl confund cu puful unui porumbel... plutesc mai mereu prin oraş pene mici, moi şi fine desprinse din aripile lor. În copilărie îmi plăceau culorile. Acum mă tem de ele. Dacă nu sunt egale, îngerul meu se pătează... e atât de alb!
Îngerul tău are aripi de hârtie. Când bate vântul îl înălţăm pe cerul de metal cum făceam cu zmeiele de carton, în copilărie. Când plouă, îl aşezăm cu grijă în zâmbetele noastre, să se joace cu îngerii-copii.



îngerul meu...



îngerul tău...


îngerii-copii...



miercuri, 29 octombrie 2008

Dar tu? Tu cine eşti, omule?

Eu sunt o întâmplare. Nereuşită, a spus, la început, tatăl meu (care aştepta un băiat) şi nu ştiu dacă, între timp, şi-o fi schimbat părerea. Acum e prea târziu să mai aflu.. Mai vorbesc cu el doar în vise pe care, de regulă, le uit până dimineaţa. Pentru mama mea, întâmplarea a făcut să fiu „puiul” care aveam nevoie de „fusta mamei” fie şi doar pentru a-mi şterge lacrimile (credea ea). Dar mai ales pentru a-mi revărsa prea-plinul de iubire (ştiam eu).
Privind înapoi, îmi revăd trecerea: un siaj peste oceanul meu de visuri.
Am lăsat în urmă arlechini. Feţe adevărate ascunse sub măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete false, deopotrivă. Sub aceste măşti m-am aflat eu, întâmplarea care sunt.
Când am început să „mâzgălesc” aceste pagini, am scris în prima postare: „scrisul îţi eliberează îngerii sau demonii din interior atunci când ceva prea-plin doare şi începe să dea pe-afară... dar e un preţ pe care îl plăteşti: îţi pui sufletul, dezbrăcat, în palmă. Ca la târg, ca şi cum ar fi de vânzare. Şi parcă nu-l mai poţi proteja deşi e tot ce ai.” Mă întreb dacă realizam, atunci, câtă dreptate aveam... Poate că nu...
Uneori sunt dornică să mă cunosc. Şi am locuri unde vorbesc cu mine însămi, folosind un truc mai vechi: dedublarea. Âme e sufletul meu care a supravieţuit de fiecare dată, chiar dacă l-am înmormântat de câteva ori. Şi de fiecare dată m-a iertat, fără să mă judece prea aspru.
Alteori sunt pre(ten)ţioasă, atât cât pot eu să fiu. Şi am creat un loc unde merg doar după ce îmi încalţ pantofiorii cu toc. Şi mă amăgesc că sunt mai înaltă.
Ce iubesc: zborurile, gâzele, pomii, florile, îngerii, aripile, animăluţele de pluş, zâmbetele, lacrimile, trandafirii mei mov, fluturii, soarele, norii, cerul, ziua de azi (în care aici, la mine, plouă cu soare ca şi vara!), lumea de-a valma... totul!
Ce urăsc: sentimentul acesta mă atinge rar. Dar dacă e să aleg, da! urăsc neputinţa mea de a-i schimba pe acei care aruncă te miri pe unde „ceva” ce nu le mai este folositor. Şi sunt disperată când acest „ceva” e un sentiment frumos. De pildă, iubirea.
Dar tu, cel care mă citeşti acum? Tu cine eşti, omule?
Pentru tine pornesc vechiul gramofon. Sper să-ţi placă.
Dansezi?

miercuri, 22 octombrie 2008

De suflet

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul ar putea fi, totuşi, pescăruşi.

Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...

Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...

Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.

Sunt departe de ţărm...

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Schiţă

Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...

miercuri, 17 septembrie 2008

Schiţă

azi vorbim despre aripi

-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...

duminică, 14 septembrie 2008

Schiţă

azi vorbim despre stele

Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...

vineri, 22 august 2008

Neîntâmplări

(sau ce-ar fi fost dacă...)
Copil fiind, auzise nişte bătrâni din satul bunicilor cum povesteau despre unul, Ion, care se închina pe uliţă fără să se întoarcă spre răsărit. Cum să-i vadă Dumnezeu semnul crucii – spuneau – dacă nu se întorcea spre el? Se gândise atunci că i-o fi greu, omului, să se orienteze după punctele cardinale, mai ales dacă nu vedea soarele. Iar soarele lui Ion era ascuns după nori grei că avea mai mereu faţa întunecată şi umbre în priviri. Se hotărâse ca atunci când va fi mare şi îi va cere lui Dumnezeu să-i ierte păcatele, să se întindă cu faţa spre cer.. El o va vedea cu siguranţă când îşi va face semnul crucii şi ea îl va putea privi în ochi... cum o privea pe mama când încerca să o convingă că nu ea spărsese geamul chiar dacă se tăiase în cioburile lui (mai avea şi acum cicatricea la deget!). Doar că mama era mereu ocupată şi nu prea avea timp să o privească în ochi.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.

vineri, 8 august 2008

Poveste despletită

(„Iubeşte şi fă ce vrei!” - Sfântul Augustin)

E, de fapt, o scrisoare. Dar nu ştiu dacă citeşti scrisorile de la mine sau le arunci la gunoi. Aşa cum fac eu cu gândurile sâcâitoare.
Azi nu-ţi voi spune nimic nou despre mine. Ştii şi tu cum e când îţi mor poveştile, una câte una. Poţi încerca să le mai ţii o vreme în viaţă, adăugându-le câteva cuvinte, dar... Îţi amineşti cum te-ai simţit, în copilărie, când ai aflat că nu există Moş Crăciun? Când ai realizat că nu ai primit darul aşteptat nu pentru că moşul (bătrân fiind) a încurcat scrisorile, ci pentru că părinţii nu au putut să ţi-l cumpere? Oricât ai fi încercat să mai crezi în el şi anul care vine, nu mai poţi. Moş Crăciun nu există...
Poate de aceea urăşti luna decembrie. Poate cânda, demult, ţi-a murit un vis în această lună...
Uite, Moş Crăciun al meu a murit în plină vară.
Aşa că trebuie să învăţ să mă despart de poveşti. Le voi lăsa să plece...
Mai ales că nu mai eşti aici, să le despleteşti. Ca atunci, demult, când te-ai jucat cu povestea mea. Îţi aminteşti? I-ai scos fundiţele din păr, i-ai despletit codiţele şi ai luat-o de mână. Dintr-o biată copilă care alerga după fluturi ai făcut o domnişoară frumoasă, cu ochi visători şi înlăcrimaţi. Şi neştiind cum să-ţi mulţumească, ţi-a dăruit ţie toţi fluturii ei de până atunci.
Ştii, uneori mă gândesc că, poate, când m-am rugat, am uitat să spun cine sunt. De unde să ştie Dumnezeu cui să-i împlinească visul?...

sâmbătă, 2 august 2008

Poveste adevărată

(sau lacrimi şi îngheţată de alune)

Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.

Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.

(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)

E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...


luni, 28 iulie 2008

A doua scrisoare către tine


(atât de apăsător, cerul)

Îţi aminteşti când îţi spuneam că pot închide cerul în palme? Ştii, aşa cum am făcut demult cu fluturele acela întârziat pe floarea de cais. Dar i-am dat repede drumul să nu-i închid şi zborul. Fără zbor rămânea doar un vierme cu vise...
Azi îţi scriu despre cer. Nu-l mai pot închide în palme. Ţin în ele sufletul meu. La început s-a zbătut ca fluturele acela, dar eu am închis mai bine strânsoarea... Ştiam că dacă nu o fac, va zbura...
Acum stă chircit în palmele mele şi mă priveşte rugător. Vorbim rar şi cuvintele noastre sunt mute ca întunericul. Eu îi promit că voi învăţa să te uit şi nu va mai avea nevoie de aripi. Îi vor ajunge visele... Şi îmi îngenunchez tâmpla peste el, să-i ţină de cald în toamna ce a început să vină.
Şi cerul acesta, tot, care mă apasă.

miercuri, 23 iulie 2008

P.S. la prima scrisoare

Am uitat să-ţi spun: nu trebuie să-ţi faci niciun fel de griji. Nu aştept răspuns la scrisorile mele. Aşa făceam şi în copilărie: răspundeam tot eu în locul fluturilor. Nu m-am schimbat prea mult de atunci, deşi tu n-ai zice asta...
Dar acum mă grăbesc. Vara s-a supărat puţin şi a plecat iar eu trebuie să-mi ţin loc de anotimp. Altfel vine toamna prea devreme. Deja mi-au căzut câteva frunze, pe jumătate verzi, din mesteacănul-plantat-astă-toamnă.
Şi încerc să privesc mereu spre cer ca şi cum aş vrea să mă mai nasc o dată, din zboruri. Doar că îngerilor mei li s-a făcut frig şi au plecat să se îmbrace. Cred...

marți, 22 iulie 2008

Prima scrisoare către tine

culorile

Totul zace îngrămădit în mine, nu ştiu de când sau de unde. Aşa cum vin ploile la munte, vara. Unde fuseseră norii aceia grei, că doar ce privisem cerul şi era înalt şi albastru. Atât de albastru! Mă gândisem chiar să hoinăresc puţin, dincolo de orice marcaje sau poteci, atât eram de încrezătoare. Şi dintr-o dată, înălţimile se prăbuşesc în mine şi culorile se chircesc toate în lumini de fulgere, lăsându-mi întunericul lipsit de orice culoare.
Aşa a fost când te-am luat de mână să-ţi arăt lumea mea: ţi-am simţit privirea ca un fulger brăzdându-mi noaptea. Ca şi cum toate culorile se strânseseră în tine, prea egal, şi albul strălucitor îşi făcea loc prin absenţa culorilor mele. Am tresărit atunci şi îngerii mei au crescut dintr-o dată. Acum sunt femei şi bărbaţi şi nu-i mai văd înlănţuiţi în joaca lor. Se privesc ciudat când se ating, întâmplător. Şi îmi simt gândurile vinovate. Ca şi cum aş încerca să-ţi descompun lumina în culori, pentru a-mi colora nopţile. Nu ar trebui să te mai ating, să-ţi păstrezi lumina intactă, cu toate culorile strânse în ea, atât de egal. Ca o dorinţă de perfecţiune...
Aşa că am hotărât să-ţi scriu scrisori. Ele sunt, toate, pentru tine. Chiar şi atunci când n-ai crede asta.
Începutul e mai greu. Mereu se întâmplă aşa. Dar când neliniştile vor trece, voi putea să-ţi povestesc despre mine iar tu mă vei accepta ca pe o întâmplare de care să-ţi poţi aminti cândva. Când lumina ta va aprinde cerul, spre asfinţit...
Iar dâra aceasta de culoare de pe sufletul meu e de la mângâierea ta de atunci, când îmi spuneai cât de mult crezi în mine...

joi, 10 iulie 2008

Gânduri de ploaie...

Tu nu mă vezi, eu nu mai sunt în afară. De aceea nici nu ştii unde să mă cauţi, în fotografie. Am renunţat la mine, cea dinafară şi m-am păstrat doar pe dinăuntru şi apoi m-am închis în mine. Mă deschid, uneori, şi mai las câte un fluture să intre iar când îi dau drumul el se transformă în înger. Ca şi cum sufletul meu ar fi raiul...
Tu poţi să îmi auzi şi tăcerile, de aceea am învăţat să tac pentru tine. În mine, sunt mult mai puţin femeie şi mult, mult mai mult copil. De aceea plâng mereu printre cuvinte şi apoi îmi trag nasul, că-mi uit mai mereu şerveţelele prin vremuri de zâmbete, unde nu e nevoie de ele.
Eu aşa am crezut: că iubirea rezolvă totul. Şi lacrimile trec: nu-ţi mai tragi nasul... cam tot aşa cum trecea răceala de la siropul de brad, în copilărie... şi nu mai era o problemă că uitai batista acasă.
Nu ştiu cum se face, dar eu am întotdeauna lacrimile la-ndemână. Parcă nu se mai termină. Ca o litanie dintr-o zi mohorâtă, de duminică, în care toţi credincioşii au adormit şi doar eu şi Dumnezeu mai suspinăm.
Eu mă pregătesc pentru povestea mea. Şi pentru că ştiu că-ţi plac poveştile, am să ţi-o spun într-o seară.
Până atunci, mai modelez cuvinte.

marți, 8 iulie 2008

Ca şi cum viaţa

M-a suflat un anotimp peste ceafa lumii. Ca pe o rugăciune spusă repede, pe nerăsuflate. Sau poate ca pe o datorie împlinită pentru a putea să-şi vadă mai departe de ale lui. Am dansat o vreme cu fulgii, în căderea lor dintre jocurile de îngeri şi apoi am mai privit o dată spre înalt. Să mai văd promisiunea cerului pentru când mă voi întoarce. Şi alunecarea să-mi fie mai uşoară. Dar Dumnezeu se întorsese la ale lui şi fulgii mari mi se mai topeau în privire. Zăpezile mele s-au transformat în ploi prelinse peste zâmbete încă nenăscute. Ca nişte dureri tăcute, la vreme de necuvinte. Sau ca un legământ până la moarte pentru viaţa abia începută...
M-am desprins uşor din îmbrăţişarea văzduhului şi am aşteptat. Niciun sunet. Nimic. Parcă închisesem, după mine, uşile cerului. Mi-am aşezat visele în căuşul sufletului şi am pornit să mor câte puţin. Pentru a împini promisiunea reîntoarcerii...
Şi continui să mă întorc. Uneori îmi mai pictez zâmbete pe faţă. Le scot din buzunarul copilăriei unde le-am ascuns de pe vremea când mai poposea circul în oraşul nostru şi mă aşez cu ele în faţa oglinzii. Şi dimineţile mă găsesc clădind zile pe care le doresc cu colţuri de guri ridicate.
În drumul meu către înapoi, îl mai caut pe Dumnezeu, în înalturi. Şi îmi mai deschid când şi când sufletul, să-mi privesc visele încă o dată. Sunt încercănate şi se topesc şi ele, cum mi se topeau zăpezile în priviri, demult. Şi îmi plâng printre gene.
Ca şi cum viaţa mi-ar fi dat numai lacrimile. Uneori mai scriu cu ele despre tine.

luni, 30 iunie 2008

Copil pentru încă o zi
















Mă trezise ciripitul vesel din corcoduşul de sub fereastra deschisă, ciripit care inunda, odată cu aerul curat, încăperea ce-mi părea tot mai mică de la an la an.
Din pat vedeam soarele care abia se înălţase peste culmea dealului şi merii în care fructele văratice îşi trăiau maturitatea.
O amintire veche îmi dădea târcoale asemeni fluturilor albi care pleacă şi revin, neîndurându-se să se despartă de grădină. Un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii şi... gata! Hotărârea era luată.
Saltul peste pervaz mă aduce cu picioarele în iarba plânsă de rouă, apoi trec de straturile de varză şi de roşii, deschid portiţa şi o iau prin porumbi, până „în deal” la meri. Mă aşez pe pământ sprijinindu-mă de trupul bătrân al mărului şi muşc cu poftă din fruct. Imaginea bunicii dojenindu-mă că mâncam mere „pe inima goală” îmi inundă ochii. Pentru bunica nu stomacul, ci inima era goală. Aşa spunea ea: inima goală. De ce nu era acum lângă mine să-i povestesc de câte ori am avut, în viaţă, „inima goală” fără să aibă vreo legătură cu micul dejun? Iar ea să mă dojenească pentru că, uite, om în toată firea umblu în cămaşă de noapte şi desculţă prin grădină...
Mă despart de trunchiul gros şi nu mă opresc până „în culme”, unde aricii şi broaştele ţestoase ies din tufişuri, miraţi că cineva le tulbură liniştea. Cuibul de grauri din vârful stâlpului e tot acolo iar un pui de uliu îşi deschide aripile înălţându-se spre cer.
Prin aceste locuri timpul a uitat să treacă. Pare că nu s-a schimbat nimic. Poate dacă rămâneam aici, eram şi azi copilul cu ochii mari care se înfrăţea cu vietăţile a căror limbă începuse să o înţeleagă. Şi poate m-aş întinde şi acum pe iarbă cu faţa spre albastrul cerului, încercând să zăresc îngerii bucălaţi care-mi zâmbesc dintre nori până când mirosul pâinii coapte pe vatră mi-ar aminti că am „inima goală”. Şi poate, întoarsă acasă, aş mai găsi-o pe bunica...
Dar atunci, demult, am călcat în Valea Plângerii.

luni, 23 iunie 2008

M-am făcut copil...

azi-noapte am îngenuncheat în tine

pe marginea sufletului tău
mi-am împreunat visele în palme
şi mi-am sprijinit gândurile de ele

şi ţi-am cerut iertare pentru tot:
pentru că îmi coloram, cu cerul, ochii
şi pentru că mă încurcam în cuvinte,
pentru lacrimi şi pentru iubire

apoi m-am făcut copil,
l-am luat pe Dumnezeu de mână
şi am plecat să ating curcubeul

marți, 17 iunie 2008

Eu nu mai scriu


Eu nu mai scriu. De astăzi plâng cuvinte
ce n-am avut răgaz să le aştern
pe frunţi de cruci şi de icoane sfinte
şi-n albe ierni, zăpadă să le cern.

Deschid sub gene porţi de curcubeie
şi nasc lumini din care să cioplesc
o lacrimă-bărbat şi-un plâns-femeie
oglinzi-fântâni în care să privesc.

Eu nu mai scriu. Rămâne albă foaia
când prind contur cuvintele mă dor
sub cerul meu se-adăposteşte ploaia
că îngerii-au plecat sub cerul lor.

Întoarsă spre-o aducere aminte
eu nu mai scriu, ci lăcrimez cuvinte.

miercuri, 11 iunie 2008

:)


De mâine mă fac mare.
Aşa îmi spun în fiecare seară când, înainte de a adormi, verific dacă cele două animăluţe de pluş de pe noptieră au o poziţie comodă pentru somn şi cu un surâs complice le doresc „noapte bună” într-o nerostită limbă, doar de noi înţeleasă.
De mâine mă fac mare.
Şi adorm promiţându-mi că de mâine nu-mi mai las sufletul să-şi bălăngăne picioarele ca un copil, când eu mă aşez comod într-un scaun şi nici n-am să mai fiu nevoită să-l trag de mânecă să grăbească paşii când rămâne în urmă cu ochii aţintiţi asupra zborului alb al vreunui nor.
Uite, şi acum e la fel. După ce ne-am plimbat pe străzi prin oraşul inundat de flori de tei, sufletul meu stă căţărat printre crengile încărcate de atâta galben şi pare atât de fericit! Zadarnic îl chem. Îşi dezvăluie larg, gropiţele de zâmbet din obraji şi-mi aminteşte de zilele îndepărtate când, chemată de la joacă, îi spuneam rugător, mamei: „încă puţin, te rog, doar puţin...”
Iar eu, sensibilizată de aduceri-aminte şi de parfumul care intră pe toate ferestrele oraşului, mă aşez pe bancă şi zâmbesc îngăduitor, cum făcea mama, odinioară. Şi îmi mai acord răgaz de o zi. Doar o zi. Dar apoi, gata!
De mâine mă fac mare...

joi, 29 mai 2008

1 iunie


Ştiu, ştiu că e târziu. Dar tu, cel ce citeşti acum, nu mă cunoşti şi pot să te mint că mai sunt copil. Pentru că, uite: s-au copt cireşele şi parcă mi le-aş face şi eu cercei. Şi-aş putea să mă prefac că le uit la urechi, ca pe nişte vise de care nu vrei să te desparţi. Poate, totuşi, se împlinesc până la urmă. Mai ales că, în câmp, macii nu şi-au scuturat, încă, toate petalele...
Se spune că nu toţi oamenii vedem lumea la fel. Aceeaşi lume. E ca şi cum ne-am privi în oglindă. Aceeaşi oglindă.
Atâta doar că oglinda ne reflectă trupul, iar lumea sufletul. Arătându-ne ceea ce purtăm în noi: tristeţe sau bucurie, ură sau dragoste, senectute sau copilărie.
Copilărie. Câţi mai păstrăm, în suflete, podul copilăriei? Acel loc în care am aşezat cu strângeri de inimă, lucrurile de care nu am îndrăznit să ne despărţim vreodată, dar am părea atât de caraghioşi să le purtăm după noi, prin viaţă: ursuleţul de pluş cu ochii plânşi, ghidonul de la tricicletă, bileţelul din ora de română.
Azi am urcat, din nou, în podul meu. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată. Nici urmă de praf sau de păienjeniş. Vin des aici şi aerisesc. Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul meu cu gratii, păpuşa cu mânuţa ruptă. Alături, dumnezeul meu. Iar împrejur, visurile mele, toate...
Când aude uşa, păpuşa îşi deschide ochii mari şi albaştri sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă. Iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat. Doar puţin...
Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa, iar el priveşte cerul prin ţigla lipsă din acoperiş pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un an... îi spun, în timp ce mă apropii de el.
-A mai trecut un an... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui albastră mă pătrunde (când privesc prea mult cerul, ochii mei sunt la fel). Şi îmi citeşte-n suflet, ca într-o carte deschisă. Foaie cu foaie. Uneori i se luminează faţa a zâmbet. Alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare. Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu iar eu privesc prin spărtura acoperişului. Se apropie 1 iunie şi se schimbă anotimpurile. Ar trebui să mă aşez la pândă. În curând va veni...

luni, 26 mai 2008

Eu nu mai dorm...



Eu nu mai dorm de-o vreme, să pot vedea când vii
să-mi scuturi dintre gene bobiţele de rouă,
să îmi aşezi în palme poveşti cu îngeri şi
să-mi picuri trist sărutul, pe buzele-amândouă.

Când mă pândeşte noaptea ascunsă după uşi
şi vrea să-mi tragă-n suflet obloane de uitare
deschid o amintire din palmele-căuş
şi o înalţ în ceruri, ca rugă spre iertare.

Eu nu mai dorm de-o vreme, că te-aş visa prea mult
şi îmi aştern pe rană petalele de sângeri
iar când mă-ntind în iarbă şi-ncerc să te ascult
miroase-n cer a lacrimi, a trandafiri şi-a îngeri.

sâmbătă, 24 mai 2008

Dincolo de râu

Trişam adăugând nisip în clepsidre
prefăcându-mă că doar timpul
te împiedicase să-mi spui
că mă iubeşti.

Când iubesc sunt un copil:
uit repede că m-ai certat
şi-mi zidesc mai departe castelele
pe care Isis mi le dărâmă.

Sufletul împovărat de iubire
îşi caută liniştea
cum în visul netălmăcit noi, călărind,
căutam dincolo de râu, cimitirul...

joi, 8 mai 2008

puţin din noi


Anii s-au scurs în freamăt de vise şi dorinţe neîmplinite, inconştienţi de tinereţea lor, asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul în copite, inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice.
Naştere cu dureri şi zâmbet către viaţă. Rouă din florile castanilor şi nectar din împliniri trecătoare. Copilărie cu ochi înlăcrimaţi şi pârguire din fructe tomnatice. Eu.
Stâncă împietrită la hotarul dintre lumile tale, întinzându-ţi veşnicia peste fiecare dintre ele şi aripă ce-şi caută, când şi când, un căuş de suflet spre a se odihni. Strigăt către cer şi tăcere către adâncuri. Zâmbet şi mirare. Tu.
Puţină tristeţe, puţină bucurie. Puţin întuneric din nopţi cu felinare stinse, puţină lumină din puful norilor senini ca aripile îngerilor. Puţin din murirea celor de pe pământ şi puţin din nemurirea zeilor de dincolo de acesta. Puţin din mine şi puţin din tine. Noi.
Şi, deasupra noastră, castanii...
Azi i-am privit din nou. Mai mari, mai verzi şi mai trişti. S-au maturizat.
Înşiraţi pe marginea drumului, castanii şi-au pierdut, oarecum, strălucirea. Şi-au stins, una câte una, lumânările, iar ceara lor s-a scurs pe asfaltul deformat de rădăcinile puternice. Lumini fragile topite de alte lumini... de luminile zilelor dintr-o primăvară târzie.
Grijulii, acum îşi cresc pruncii. Aşezate în utere verzi înşirate pe crengile acoperite de frunze pufoase, viitoarele castane îşi dorm, încă, scurta lor trecere prin veşnicie. Soarele verii le va încălzi întunericul somnului iar în toamnă, când toate ale lumii vor da în pârg, ele vor ieşi zâmbitoare şi gata bronzate din scutecele de mătase verde. Să ne amintească de anii care au fost şi de cei ce urmează să fie. Pentru că aşa-şi numără îngerii, anii: din toamnă-n toamnă...
Atunci, abia, mă voi gândi la tine ca la un nou început..Un început târziu, dintr-o viaţă la fel de târzie. Şi puţin întârziată, poate, printre amintiri... amintirile castanilor cu flori netrecute încă, din vremea în care zâmbetele păreau veşnice asemeni tinereţii pe care, atunci când o ai, nu te gândeşti că ai putea să o pierzi vreodată.
Aşa a trecut viaţa noastră. Puţin din mine, puţin din tine...
Şi a mai rămas puţin. Puţin din noi...

sâmbătă, 3 mai 2008

Îngeri

Unii se nasc cu mâini şi apoi le cresc aripi.
Alţii sunt oameni, iar alţii sunt îngeri.
Şi mai sunt cei care nu au nimic.
Primii sfârşesc prin a alege între om şi înger, între pământ şi cer.
Ultimii stau tolăniţi pe iarbă (dacă le lipsesc mâinile) şi privesc cerul. Sau pe vreun nor (dacă le lipsesc aripile) şi privesc pământul.
Doar cei de la mijloc îşi văd de treaba lor, ignorând cerul sau pământul, după caz.

Intrau pe geam, unul câte unul. Se lăsau uşor din zbor pe marginea ferestrei, îşi închideau aripile şi păşeau în încăpere. Când ajungeau în faţă îşi depuneau cu emoţie, ceea ce le prisosea: aripa stângă în dreata Lui... aripa dreaptă în stânga Lui...
Apoi ieşeau pe uşa ce dădea spre lume să-şi vadă, oamenii, de ale lor.
Stăteam nemişcată în cadrul ferestrei şi aceeaşi durere ce mă bântuia de ceva vreme îmi străbătea umerii. Îmi venise rândul. Trebuia să mă ridic şi să păşesc înăuntru. Când am ajuns în faţă, El m-a privit ciudat. Mai întâi s-a încruntat ridicând o sprânceană în semn de iritare, apoi m-a privit cu îngăduinţă, arătându-mi uşa. Două lacrimi au udat cerul de la picioarele mele.
Am privit pământul: ningea peste el cu fulgi mari ca penele porumbeilor. Înainte de a mă hotărî am mângâiat cu privirea văzduhul, pentru ultima oară. Un înger mi-a mulţumit şi mi-a făcut din aripi un semn de rămas bun. Mi-am privit umerii goi, care nu avuseseră nimic de oferit.
Îmi amintisem. Durerea din umeri... aripile... i le dăruisem când îl văzusem tolănit pe un nor, după ce se prăbuşise peste cer...
Am plecat spre pământ zâmbind iar în ochi îmi străluceau ca nişte lumini, două lacrimi. Lacrimi de înger care mă însoţesc toată viaţa mea de pământeană.

miercuri, 30 aprilie 2008

Morţii mei




Aproape de capătul dinspre răsărit al satului, părăseşti drumul principal şi iei dealul pieptiş. Cam aşa cum faci cu viaţa... Mai zâmbeşti unui copil, te mai latră un câine, mai dai bineţe unui trecător. Urci. Gâfâi. Pentru mulţi, acesta e ultimul urcuş.
Drumul se îngustează iar pomii ce-l mărginesc îşi proiectează coroanele direct pe albastrul cerului. Totul este înalt, aici. Doar tu eşti mic.,puţin prea mic, parcă. Sau, în orice caz, nu-i pasă nimănui de tine. Totuna dacă eşti sau nu.
Măceşi înfloriţi îmbracă trunchiurile puternice deasupra cărora verdele frunzelor începe să acopere înălţimile. Şi păsările. Atât de multe păsări! Nu se aude nimic altceva afară de cântecul lor. Abia te înduri să mergi mai departe. Unde vei găsi ceva mai frumos? Raiul...
Dintr-o dată, copacii dispar. Doar verde. Ca într-un desen al unui copil care a adormit cu pensula în mână, după ce a pictat iarba. Doar iarba.
Ridici privirea şi o vezi: poarta din lemn, străjuită la stânga de tufa de liliac alb iar la dreapta de corcoduşul care se joacă de-a anotimpurile. Acum trei săptămâni se juca de-a iarna, ningându-şi albul petalelor peste cei care treceam pe sub crengile lui. Acum, cumva maturizat, îşi leagănă aguridele pe crengile acoperite de frunze. Împingi poarta mare şi grea şi te întrebi la ce foloseşte acoperişul deasupra ei. Poate, dacă nu eşti hotărât, să poţi sta şi să gândeşti bine ce vrei să faci, chiar dacă vremea este potrivnică. Să nu greşeşti, cumva, hotărârea...
Păşesc. Nu trebuie să număr rânduri sau parcele,nici cruci. Paşii mei cunosc drumul. O broască ţestoasă traversează cărarea fără să se sinchisească prea mult de mine. Îşi înalţă capul şi îşi vede mai departe de drum. E obişnuită cu morţii. Ştie că aici e locul lor şi ei nu-i pot face niciun rău.
Mormintele noi sunt mai înalte. Parcă morţii nu s-au îndurat, încă, să coboare în adâncuri. S-au întins peste iarbă şi apoi şi-au tras o plapumă de pământ peste ei... Te aştepţi să-şi dea plapuma la o parte şi să se ridice, scuturându-se de ierburi şi ţărână. Să se plângă, puţin, că e prea tare pământul, că le-au înţepenit oasele. Şi, apoi, să plece liniştiţi, către casă...
Pe mormânt, florile au început să răsară. Lângă crucea nouă, de lemn, cu numele tatălui meu, alte cruci, de piatră, îmi amintesc de bunicii care îmi înfrumuseţau vacanţele de vară... bunica aplecată peste vatra unde cocea pâinea şi bunicul plecând cu sapa în dealul unde via nu ştia să aştepte... Peste patru morminte mai în faţă, alte cruci. Alţi bunici. Bunica îmi întindea pere de culoarea soarelui în timp ce bunicul dulgherea şi mirosea a lemn şi a răşină..Apoi, dincolo de coroana cireşului, alte cruci: doi unchi, o mătuşă şi un verişor... acesta din urmă nedrept de tânăr. Şi parcă toţi, în jur, sunt morţii mei... numele şi pozele de pe cruci îmi amintesc crâmpei din viaţa mea... din viaţa lor...
Deschid ediţia îngrijită de Perpessicius a poeziilor lui Eminescu, atât de îndrăgită de el, şi îi citesc câteva versuri. „Cu mâine zilele-ţi adaogi...” asta ştiu că-i plăcea... se şi potriveşte acum... i se potriveşte: „Când unul trece, altul vine/ În astă lume a-l urma,/ Precum când soarele apune/ El şi răsare undeva.”
Broasca ţestoasă m-a ajuns din urmă şi mă priveşte nedumerită... O şopârlă se strecoară printre ierburile de lângă cărare. E ciudat câtă viaţă încape într-un cimitir. Dincolo de gard începe pădurea.
Închid cartea şi îmi las în urmă morţii. Trag după mine poarta grea şi privesc acoperişurile satului, desenate printre crengi. Unele semeţe şi puternice, altele aplecate şi stând să cadă. Toate ascund vieţi, amănunte...
Biserica se înalţă trainică încercând, parcă, să zgârie cerul. Acolo m-au botezat pe mine...
Am morţii mei în spate şi viii în faţă. Eu sunt, parcă, la mijloc...

vineri, 25 aprilie 2008

fluturi

Lepidopteră tăcută deşirând pe aripi fâşii de curcubeu, sufletul meu îşi odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor tale, frecându-şi picioarele de gândurile ce îşi aşteptau întruparea.
Ştiam dinainte ce urma să rosteşti şi îţi răspundeam cu zbateri de aripi. Câte una pentru fiecare cuvânt de-al tău, ca o zvâcnire de împliniri timpurii, la ceas de – încă
preludiu.
Atâtea zbateri... şi pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale mele. Dorinţă de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-mi cădeau de pe aripi conturând sentimente... şi roşu... atât de mult roşu! Rană sau iubire. Zbateri...
Doar aripile te uimeau! Fără ele eram un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite. Amintiri... eram din nou cocon şi aveam timp să-mi împlinesc toate visele... să-mi crească alte aripi acoperite de alte pulberi deşirând culori din curcubeu. Să pot zbura din nou pe fruntea ta, uimindu-te cu alte zboruri!
Ce bine că e încă noapte! Mai pot visa...

miercuri, 9 aprilie 2008

Poveste

Priveşte-n cer şi spune-mi: curge sânge?
Că-mi picură-asfinţitul din privire
Şi, atârnată-n lacrima ce plânge,
Nu pot s-aştern zăpezi peste iubire.

Nu mai aprind –la noapte – carul mare!
De-acum păstrez făclii doar pentru tine
Şi sufletul mi-l strâng căuş din care
Să-ţi dau să sorbi ce-a mai rămas din mine.

Mi se topeşte carnea ca de ceară
Mă scurg uşor pe-o filă de poveste
Şi-aştept să vii să mă citeşti spre seară
Când luna-şi suflă-argintul în ferestre.

Eu am să pun să-ţi pregătescă tronul.
Când vii, nebunul ne va da de ştire
Iar îngerii vor da – din ceruri – tonul
Şoptitelor poveşti despre iubire.

joi, 3 aprilie 2008

Arta văzută de un... profan


Sau hai să privim puţin altfel lucrurile. Să spunem că eu sunt o persoană care (din nefericire!) nu a citit biblia (exceptând câteva capitole din Noul Testament), care merge destul de rar (prea rar!) la biserică pentru a se întâlni acolo cu Dumnezeu... dar sunt, totuşi, o persoană care îşi spune cu conştiinciozitate (religiozitate, chiar) rugăciunea în fiecare seară... şi nu mă refer aici doar la seara zilei ci aşa... în general, la toate înserările mele sufleteşti care pot interveni în orice timp al zilei. Sau al nopţii. Şi mai fac eu ceva: pentru a nu-l căuta pe Dumnezeu printre atâtea stele şi atâtea galaxii, pentru a-l avea, cum ar veni, mai la-ndemână, eu I-am făcut un loc în mine, în „colţul cu icoane” al sufletului meu şi de acolo Îl chem de câte ori simt că mi-e greu să fiu pe această lume. Mi-e mai aproape Dumnezeu aşa, în mine... iar pentru a sta acolo, El îmi cere doar să iubesc... pentru că El este iubire.
Şi acum, pot să te întreb pe tine, cel care citeşti aici: sunt eu o persoană credincioasă? Am eu dreptul să vorbesc despre El? Dacă răsunsul tău este negativ, nu are sens să citeşti mai departe. Ar fi doar pierdere de vreme.
Dar dacă îmi dai o şansă, dacă încerci să înţelegi trăirile sufletului meu, aşa zbuciumate şi ciudate cum sunt ele, atunci am să-ţi spun părerea mea, de profan, despre... artă.
Ca şi pe Dumnezeu, arta (aşa cum o înţeleg eu) o port în suflet. Pentru că acolo mă doare când vreunul din simţurile mele percepe ceva ce îmi place, mă extaziază, are valoare estetică pentru mine, adică îmi pare a fi... artă.
Uite, când eram mică, eram „foarte pricepută” la... poezii şi la pictură! Am fost numită, o vreme, „poeta clasei” (pompos şi caraghios, ştiu, dar aşa a fost!) iar eu doream să mă fac... pictoriţă! Câteva desene de-ale mele vândute prin „cercul de desen” şi câteva diplome la concursuri mai mult decât „regionale” mă „îndreptăţeau” să am astfel de... aspiraţii :).
Dar la o răscruce timpurie din viaţa mea am ales (din fericire?) alt drum. Şi aşa am rămas eu fără tangenţă cu arta. Şi totuşi...
Pot să privesc ore în şir un tablou, fără să mă plictisesc. Cu condiţia să mă „doară frumos” când încerc să desluşesc formele îmbrăcate în culorile pe care pictorul le-a aşezat pe pânză... pot să mă „pierd” într-un peisaj, imaginându-mă parte integrantă din el, aşa cam ca într-un vis pe care-l ai cu ochii deschişi, când stii că eşti aici, dar tu te porţi prin alte timpuri, prin alte spaţii... Şi mai pot eu să citesc şi să citesc şi iar să citesc o poezie până când versurile ei îmi străbat nopţile, visele, tot. Până când cuvintele ei îmi intră în sânge şi sunt plină de ea atât de mult încât simt că circulă prin mine. Dar asta doar dacă e artă. Aşa cum simt eu arta...
Poate lipsa mea de educaţie în domeniu mă face să nu înţeleg „arta zilelor noastre”! Poate faptul că şcolile făcute de mine nu m-au învăţat „mijloacele de exprimare” a ceea ce se numeşte artă contemporană mă determină, deseori, să ies încruntată dintr-o galerie de artă în care intrasem să mă deconectez, privind o expoziţie... Poate nu înţeleg eu „frumuseţea” monştrilor aruncaţi cu încrâncenare pe pânza împovărată să poarte pe ea rătăcirile deseori sângerânde ale unor suflete bântuie... nici „dadaismele” care înnobilează multe creaţii literare nu mă sensibilizează pe mine, fără ca asta să însemne, cumva, că le contest valoarea... atâta doar că... nu le „simt”... aşa amendez eu tot ceea ce nu-mi place... nu „simt” acel ceva... şi gata...
Dar când sunt revoltată, am dreptul să strig! Iar acum, asta vreau să fac! Să urlu! Pentru că ieri, „deschizând” ediţia on-line a unui ziar, un biet căţel (mă urmăresc căţeii în primăvara asta!) îmi cerea ajutorul! Sufletul lui era deja în cer şi îmi spunea că a murit în numele artei... şi că nu a fost bine... că nu i-a folosit la nimc... şi că, de fapt, nici nu l-a întrebat nimeni dacă doreşte să facă acest sacrificiu... că alta i-ar fi fost alegerea, atunci!
Pentru mine, asta nu e artă, pentru că deşi mă doare, nu mă „doare frumos”, ci mă doare îngrozitor! Şi nu mă doare faptul că un biet nebun a legat un biet căţel acolo, condamnându-l, cu mintea sa bolnavă, la moarte prin înfometare sub privirile îngăduitoare ale celorlalţi! Mă doare că atât de mulţi „oameni sănătoşi” au acceptat - pentru a nu părea, cumva, demodaţi, lipsiţi de atingerea artei moderne - cu seninătate acest „sacrificiu” nu inutil ci revoltător de-a dreptul! Mă doare că cei prezenţi acolo s-au extaziat şi au aplaudat în faţa „talentului” unui nebun doar de teama de a nu părea demodaţi şi învechiţi! Şi mă doare că nu s-a găsit nimeni să cumpere „exponatul” viu, la crearea căruia „artistul” nu-şi adusese oricum contribuţia cu nimic, şi să-i redea libertatea... şi viaţa!
Dacă asta este „arta contemporană”, eu prefer să stau departe de ea... şi mă bucur că atunci, la acea răscruce timpurie din viaţa mea, am ales alt drum... nu aş fi putut să fiu niciodată artistă...

luni, 31 martie 2008

Dor de poet

Mi-am smuls din suflet aripa de înger
Şi-acum iubesc prin lume alergând...
Mă mai cuprinde, tainic, veşnicia –
Vechi legământ păstrat din când în când.

Mă mai încearcă dorul meu de stele
Şoptite ploi îmi freamătă în piept
Când Serghei spune c-a-nflorit scoruşul
Iar eu m-aşez sub el, să te aştept.

Şi-o clipă uit că-s suflet fără aripi
Şi nu mai am cu ce să te cuprind...
Îmi cade-n păr zăpadă din petale
Şi-n anotimp mă pierd atunci, iubind.

Că-mi pare iarnă primăvara asta
Cu sănii din trecut umblând hai-hui...
Şi parcă-aud, în seva din petale,
Râzând cu lacrimi clopoţelul lui...

M-aşez, atunci, cu faţa către stele
Cum îşi dorm morţii somnul lor de veci
Şi-aştept să-ţi văd aripile pe boltă
În sania poetului când treci...

miercuri, 26 martie 2008

Noi

Ne imbracasem sufletu-n cuvinte
Si ne-mbatau cuvintele din noi.
Imi amintesc c-aveam, pe umeri, aripi
Si inserari, pe frunte, amandoi...

Traisem, zei, pe partea ta de lume!
Cand m-am intors, putin, in lumea mea
In rastignita zilei inserare
Se rasturnase cerul... si curgea...

Mai port si-acum o neagra nemurire,
Dar m-ai gonit din coltul tau de rai
Cand am lovit, cu pietre, in iubire...
Caci eu am fost, o data, Lorelei...

In noaptea grea, zambeste luna plina.
Schimb nemurirea mea, pentru uitare,
Si-ntreg pamantu-mi pare o clepsidra
Prin care curge cerul greu, in mare.

Acum, mi-arunc iubirea-n Groapa Bingen
Iar eu ma-ntorc in tristul meu firesc...
Dar am mai vrut sa te ating o data
Si sa-ti mai spun, o data, "te iubesc"...

marți, 25 martie 2008

Legenda

E rasarit de ziua pe estic mal de Rin,
Si zorii-ncep s-apara, sa depene-o poveste...
Corabii mari, cu panze, pe unda apei vin.
Se sparg in cioburi norii, de ale stancii creste.

E liniste deplina aici, in inaltimi.
De jos, adie Rinul o slaba unduire...
Se ingusteaza apa cuprinsa de-adancimi
Si-un corb pateaza cerul cu neagra falfaire.

Aici e locul mortii. Se parjolesc carari
Cand dansuri de fecioara - cu-ntunecat alai -
Coboara de pe steiuri cu magice cantari...
Aici sunt doar tenebre... Aici e Loreley.

O stanca ce-a prins viata!Ce aur poarta-n plete!
Si, parca, trupu-i tanar e-nfipt in vesnicii...
In ochii ei, ca noaptea, se impletesc legende:
Iubiri cu crai si zane din carti pentru copii.

Pe mal, faptura blanda, isi plange fericirea,
Si plansu-i cade-n ape din norii tristi si grei...
Priviti-o mai aproape! Si-a impietrit iubirea,
Si Rinul poarta-n unde doar lacrimi de-ale ei.

Cand o zaresc, corabii se sparg pe rand, - lovite
De dragostea-mpietrita ce i-a cazut in Rin -
Din trupul ei de nimfa, clepsidre adormite
Ademenesc cu moartea corabii care vin.

Este apus de ziua pe estic mal de Rin,
Tenebrele se-arata intr-un grabit alai
Sa-i picure legendei si umbre in lumini...
Din unda neagra-a apei zambeste Loreley...

luni, 24 martie 2008

Tatalui meu. Ultima scrisoare


Prima amintire cu tine este atat de veche, incat pare de pe alt taram. Eu eram mica, foarte mica, si ma tineam de gratiile patutului in care imi petrecem, atunci, marea parte a timpului. Tu te jucai cu sora mea. Imi amintesc ca imi doream foarte mult sa ma iei in brate si sa te joci si cu mine. N-ai bagat de seama si nu ai facut-o. Plangeam...
Ultima amintire despre tine este dureros de vie in mine. Ma obsedeaza si imi tulbura noptile. O panza neagra si, pe ea, ingramadite litere si cifre scrise cu vopsea alba: numele tau si anii traiti. M-au pus pe mine sa o scriu, motivand ca scriu frumos, ca tine. Şi am scris-o... Mana imi tremura de emotii si suspine iar ochii inlacrimati ma impiedicau sa vad... poate nu am fost la inaltimea asteptarilor tale... poate literele ce-ti desenau numele au iesit inegale iar anii tai poate erau nedrept de strambi. Plangeam...
Intre aceste doua planse amintiri, mi se invalmasesc toate celelalte amintiri despre tine. Inca nu si-a gasit fiecare, locul ei... umbla haotic prin gandurile mele, pleaca si revin... si de aceea aceasta scrisoare va fi, probabil, la fel de haotica... dar sper ca vei intelege..
Pe masura ce trec anii realizez cat de mult iti seman! Sufletul acesta care se zvarcoleste pentru fiecare frumusete vazuta, fara sa stie, exact, ce-i cu el si nici ce sa faca sa-si scuture apasarile, de la tine il am! Pe noi ne uimeau, mereu ca pentru prima oara, culorile pe care in fiecare anotimp ni le oferea gradina. Noi ne aminteam versuri sau citate din cartile citite, pentru fiecare frumusete ce ne rascolea. si toti ceilalti se mirau ca ne amintim... numai noi stiam versuri pentru fiecare floare din gradina si pe noi ne uimea fiecare inflorire, ca si cum era pentru prima oara. Pentru ca noi eram responsabili cu "stratul de flori". Ultima data cand am venit la tine ti-am adus lalele si narcise din gradina mea... n-ai mai putut intinde mana sa le cuprinzi... si ti le-am asezat alaturi... iar tu le-ai luat cu tine, acolo... Poate, acolo, vei fi "responsabil cu stratul de flori" si va continua sa te uimeasca fiecare inflorire. Şi, poate, vei fi fericit...
Te-a atras, intotdeauna, pamantul... Radacinile ti-au ramas mereu in satul natal oricat ai umblat prin lume... Si cand sarcinile vietii au incetat sa te mai apese, te-ai intors in satul unde-ti ramasese sufletul, sa te bucuri de natura din care simteai ca faci parte. "Vin ploile" lui Bromfield iti era, pe atunci, cartea de capatai si imi spuneai ca te intaresti, parca, impreuna cu plantele pe care le vezi crescand dupa fiecare ploaie cazuta. Era ca "intoarcerea in preistorie" a lui Blaga... dar ti se implinise un vis.
Din copilarie imi amintesc mana ta mare in care mi se pierdea manuta cand mergeam alaturi şi mandria ca am un tata impozant si frumos, asa cum nu multi din prietenii mei aveau... si brazii uriasi pe care ii aduceai acasa cand te "intalneai" cu Mosu'... si emotiile inceputului de scoala, ale primelor examene... ale primelor reusite in viata... apoi dorurile departarilor, ale despartirilor... revederile... atat de putine revederi!...
Toate mi se invalmasesc in minte, cu zambete si lacrimi amestecate. Mai ales cu lacrimi. Ma doare neputinta mea de a intoarce timpul... doar putin... sa te mai imbratisez pentru ultima data si sa-ti spun ca te iubesc... ca nu inteleg de ce nu mi-am facut niciodata timp pentru asta... Cate lucruri inutile am facut in viata! Ce era mai important mi-a scapat.
Ce sa-ti mai spun acum?... Ti-as putea spune ca, uite, azi-noapte a inflorit caisul! Sau ca florile de liliac sunt tot mai indraznete si incep sa explodeze, pe ram... Oare imi vezi gradina de acolo, de sus? Ma auzi cand le soptesc florilor despre tine... despre noi?...
Ti-am scris aceasta scrisoare cu rosu. Prin ea doresc sa-ti marturisesc ca te iubesc. Nu stiu daca mi-a iesit prea bine. Sufletul meu e atat de impovarat, ca si cum toata neputinta lumii il apasa!...
Stiu ca am gresit de multe ori... te iubesc si te rog sa ma ierti, bunul meu tata!

joi, 31 ianuarie 2008

Simti si tu, nu-i asa? E ca o rasuflare calda, care te invaluie. Nu conteaza ca e inca iarna, nici gerul nu conteaza si nici daca ar ninge nu ar schimba nimic. Miroase a lumina. Simti si tu, nu-i asa?
In fiecare an e la fel: lumina si sarbatoare. Ziua Intampinarii...
Incerc sa ma intampin si eu, dar unde? Unde sa ma caut, ca nu stiu cum, parca m-am pierdut pe drum, de mine. Unde sunt eu, cea de atunci si cine sunt eu, cea de acum? Al cui e chipul care ma priveste din apele fantanilor din mine?
In fiecare an, cand miroase a lumina, incerc sa ma regasesc. Dar unde sa ma caut? Poate pe ulitele vacantelor de vara, sa iau in brate copila cu ochii mari si parul obraznic, prins in codite, si sa incerc sa-i vindec ranile din genunchii sufletului. Imi amintesc ca se lovise dar nu-i acordasem prea mare atentie, atunci... probabil inca mai asteapta, cu manutele intinse, sa fie luata in brate.
Sau, poate, sa caut adolescenta cu fruntea visatoare, pe banca de sub castani. Dar care adolescenta? Cea cu gropite pe obraji de zambet sau cea de "dupa", cu roua in priviri? Ca parca-mi amintesc de o tradare... tradarea castanilor. Si, daca o gasesc, ce sa-i spun? Pe ea nu o mai pot lua in brate, ca pe un copil... ea era, deja, "om mare"...
Nici pe mine, cea de acum, nu prea stiu unde sa ma regasesc. Poate printre lacrimi si zambete... intre lumina si intuneric, deopotriva... ca atunci, la hotarul dintre noapte si zi, cand am venit pe lume.
Asa ca, vezi? M-am pierdut. M-am pierdut pe mine, de mine. Atunci, cum as putea sa te mai am pe tine?
Simti si tu, nu-i asa?

marți, 22 ianuarie 2008

Noaptea trecuta te-am visat. Se facea ca globul pamantesc nu era mai mare decat cupola unei biserici, iar noi stateam asezati pe el, undeva pe la tropice si ne muiam picioarele intr-un ocean, nu mai retin in care. Ma tineai de mana si priveam stelele. Imi spuneai ce distanta, cati ani, ani-lumina ne despart. Nu puteam sa fiu prea atenta ca ma durea ceva, cred ca ma asezasem pe un munte, dar nu indrazneam sa ma misc, de teama sa nu-mi lasi mana sa cada. Mi se parea ca cifrele rostite de tine cadeau pe suprafata oceanului, care era la fel de linistita ca a unui lac. Incercam sa ma amuz de cerculetele facute de fiecare cifra cazuta, stii, cum faceam cu pietrele, in copilarie.
Cand m-am trezit, am privit cerul de la fereastra mea. Am zarit luceafarul de dimineata si am incercat sa-mi amintesc: ce distanta, cati ani, ani-lumina ne desparteau? De atunci ma tot gandesc la asta... si nu-mi amintesc nici macar in ce ocean ne scaldam picioarele, ca as putea sa merg sa culeg cifrele cazute in el.

miercuri, 16 ianuarie 2008

Eu pot sa fac ingeri pe zapada! Privesc cerul culcata pe spate si incerc sa-mi iau zborul, sa ajung la el. Cand ma ridic, pe zapada ramane un inger. Daca suntem doi, ingerii se pot lua de mana! Dar cand zboara trebuie sa se desprinda, nu pot zbura inlantuiti. Au nevoie de spatiu sa-si desfaca aripile!

Anul acesta n-am avut zapada pentru ingeri! Sunt mai putini ingeri in cer, acum! Lipsesc ingerii mei.

marți, 15 ianuarie 2008

cuvintele iti elibereaza ingerii sau demonii din interior atunci cand ceva prea-plin doare si incepe sa dea pe-afara. dar e un pret pe care il platesti: iti pui sufletul, dezbracat, in palma. ca la targ. ca si cum ar fi de vanzare.

si, totusi, cuvinte