Viaţa ca o carte cu poze

- filă de jurnal -

Îi priveşti mai întâi coperta şi, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleşesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de desluşit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, şoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense şi la fel de inutile: cine-şi mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o aşezi pe genunchi şi te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file şi, când te dezmeticeşti, observi că ai pierdut. Un an?... sau câţi?... şi încerci să înţelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ţi-e greu, te întorci la visuri. În ele ştii, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbeşti, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ţi deschisă, uitată pe genunchi şi, dintr-o dată, faţa li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbeşti visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îţi scoţi toate pansamentele sub care îţi ascunzi, de obicei, poveştile. Și te priveşti în oglindă. Îţi îmbraci, pe rând, toate vieţile tale de până atunci şi le îndrepţi cutele de la rochiţe. O alegi pe cea care se asortează aşteptărilor tale. Şi, neapărat, zâmbeşti în timp ce chemi toată lumea aceea care locuieşte în tine. „Azi e ziua mea!” le spui şi toţi te sărbătoresc în timp ce un înger vă priveşte aşezat, cuminte, pe o scară. Şi dacă uneori îţi vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, ţin în braţe curcubeul.
În vis îţi eşti şi zenit şi nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ţi desenezi soarele. Şi ştii că Dumnezeu îţi face cu mâna ori de câte ori îţi ridici privirea spre cer. Şi zâmbeşti. Şi nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, eşti întotdeauna tu.
Afară e noapte şi din nou dimineaţă. Se trag focuri de armă în numele păcii şi, în numele progresului, se promovează josnicia.
Şi nu deschizi geamul de teamă să nu-ţi intre viaţa peste visuri.

Mărţişor

(primăvară cu îngeri)

Martie: alb (zăpezi, ghiocei, lumină, îngeri...)
Aprilie: învieri (grădini, lumânări, credinţe, îngeri...)
Mai: zboruri (fluturi, cărăbuşi, vise, îngeri...)
*
Ştiu când greşesc.
Uneori sunt prea exaltată şi vorbesc prea mult. Într-un târziu îmi dau seama că vorbesc singură. Atunci mă sperii şi mă adun de pe lângă cei pe care îi iubesc. Mă chircesc în mine. Ghemuită, îmi aşez fruntea pe genunchi ca un fetus contractat în mamă. Şi văd ca orbii, în interior. E frumos cel care e bun. Nu mai contează grămada de carne. Doar sufletul.
Alteori mă aşez în forme. Cum aşeza mama aluatul când făcea prăjituri. Forma mea are aripi. Ca un înger. Îmi lipesc pe obraji zâmbete decupate din pozele vechi, de pe vremea când legănam păpuşa. Apoi îmi cos petice pe unde m-am rupt. Pe suflet, mai ales.
Şi învăţ să tac.
*
Ştiaţi că nimic nu e mai puternic decât iubirea? Că timpul se zbate inutil, indiferent în ce sens curge? Ştiaţi că trupul e doar o haină şi că sufletele ştiu asta cel mai bine şi tocmai de aceea se găsesc mereu? Îmi culeg, de regulă, învăţămintele din cărţi şi din viaţă. Şi totuşi. Ieri am văzut „Strania poveste a lui Benjamin Button”. După mine, acest film ar trebui predat la şcoală.

8 martie

(mamei mele)

sunt copilul ce-ai fost mai bogat cu un vis
eşti femeia ce-ncepe să-mi crească sub tâmple
suntem Ianus cu-o faţă spre timpul ucis
şi cu alta privind spre ce e să se-ntâmple

ca-ntr-un mise-en-abîme suntem mame-copii
eu - în pântecul tău - am în mine urmaşi
nici nu ştiu de-i a ta sau a mea astă zi
suntem mame ce cresc din copiii rămaşi

din fetiţa de-atunci ai pe frunte mirări
mie mi-a mai rămas o lumină sub pleoape
aşezăm un răspuns în tăcute-ntrebări
când copiii ce-am fost vin în noi să se-adape

uneori mă visez cum îţi cresc dintre sâni
tu cu lacrimi mă uzi şi îmi spui că sunt ploi
şi ascult peste ani cum smerită îngâni
despre îngeri tăcuţi aşezaţi între noi