Îngeri

Unii se nasc cu mâini şi apoi le cresc aripi.
Alţii sunt oameni, iar alţii sunt îngeri.
Şi mai sunt cei care nu au nimic.
Primii sfârşesc prin a alege între om şi înger, între pământ şi cer.
Ultimii stau tolăniţi pe iarbă (dacă le lipsesc mâinile) şi privesc cerul. Sau pe vreun nor (dacă le lipsesc aripile) şi privesc pământul.
Doar cei de la mijloc îşi văd de treaba lor, ignorând cerul sau pământul, după caz.

Intrau pe geam, unul câte unul. Se lăsau uşor din zbor pe marginea ferestrei, îşi închideau aripile şi păşeau în încăpere. Când ajungeau în faţă îşi depuneau cu emoţie, ceea ce le prisosea: aripa stângă în dreata Lui... aripa dreaptă în stânga Lui...
Apoi ieşeau pe uşa ce dădea spre lume să-şi vadă, oamenii, de ale lor.
Stăteam nemişcată în cadrul ferestrei şi aceeaşi durere ce mă bântuia de ceva vreme îmi străbătea umerii. Îmi venise rândul. Trebuia să mă ridic şi să păşesc înăuntru. Când am ajuns în faţă, El m-a privit ciudat. Mai întâi s-a încruntat ridicând o sprânceană în semn de iritare, apoi m-a privit cu îngăduinţă, arătându-mi uşa. Două lacrimi au udat cerul de la picioarele mele.
Am privit pământul: ningea peste el cu fulgi mari ca penele porumbeilor. Înainte de a mă hotărî am mângâiat cu privirea văzduhul, pentru ultima oară. Un înger mi-a mulţumit şi mi-a făcut din aripi un semn de rămas bun. Mi-am privit umerii goi, care nu avuseseră nimic de oferit.
Îmi amintisem. Durerea din umeri... aripile... i le dăruisem când îl văzusem tolănit pe un nor, după ce se prăbuşise peste cer...
Am plecat spre pământ zâmbind iar în ochi îmi străluceau ca nişte lumini, două lacrimi. Lacrimi de înger care mă însoţesc toată viaţa mea de pământeană.