demult, demult, într-o poveste trăia o fată de-împărat şi fără să ne dea de veste prinţesa noastră a plecat în larga lume, s-o colinde de la apus la răsărit; şi cum mergea pe drum, tăcută, cu-n înger, iată, s-a-ntâlnit: avea rochiţă îngerească păr blond şi lung şi ochi căprui şi pentru c-a văzut-o tristă i-a dat o aripă de-a lui.
porni prinţesa mai departe cu zboru-i trist şi şchiopătat şi se-ntâlni lângă un munte c-un fiu frumos de împărat. el îi întinse un mănunchi cu flori din luncă adunate iar fata îl privi mirată când îi văzu aripa-n spate;
îşi dezveli şi ea atunci aripa albă, îngerească şi-o lacrimă-i căzu făcând povestea mea să se-împlinească: pe ea se oglindi lumina şi-o prefăcu în curcubeu iar ei se transformară-n înger şi zboară de atunci mereu.
vezi? tot ce-am scris şi-am desenat este cumva un fel de-a spune că lacrima ce plânge-n noi e cea mai sfântă rugăciune.
