Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am numit acest text în versuri „proză” iar pentru că pe adulţi i-ar putea plictisi am scris lângă titlu: „pentru copii”.
Povestea începe demult, într-o iarnă... (nu, n-am să las fulgii să se cearnă, voi găsi iernii alte rime pentru că-n poveste e vorba de mine).
Mai departe voi schimba ritmul acestor cuvinte (ştiţi doar că nu sunt tocmai copil, ci un copil-părinte...) Aşadar, tu (care eşti om mare) pregăteşte-te de o mică schimbare.
*
Când m-am născut au avut grijă să-mi spună că voi trăi între două lumi.
Pe una, ei o numeau „realitate” şi am văzut curând că orice ating în această lume, doare. De pildă, când atingeam pământul îmi juleam genunchii iar tavanele îmi făceau mai mereu cucuie.
În plus, vedeam lumina doar când lăsau uşa crăpată, ca o promisiune pentru împlinirea căreia trebuia să lupt. Îmi găseau tot felul de păcate pe care mi le scriau pe trup, ca unui adevărat osândit. O lume fals justiţiară, fără certitudini, în care trebuia să găsesc, la rândul meu, alte vini, altor nevinovaţi. Nimic nu era mai important decât recunoaşterea nevinovatelor vini. Urma „Procesul” la „Castel” unde se pronunţa „Verdictul” pentru a intra în „Colonia penitenciară”. O lume a absurdului...
Am plecat.
Dar, pentru că îl citisem pe Kafka, le-am lăsat o scrisoare: „(...) v-am iubit totuşi mereu.”
*
Aşa că, iată-mă, în a doua lume (în care pot să mă ţin de glume). Iar dacă voi, copii, nu v-aţi plictisit am să continui povestea de unde m-am oprit.
În iarna aceea din norii groşi ningea cu îngeri albi şi pufoşi. Şi-mi dăruiau câte-un fulg, fiecare (eu nu aveam aripi în spinare). Şi pluteam (ori zburam?) între pământ şi cer („a pluti” şi-„a zbura” mie-mi par că-s la fel).
Dar uite, n-am să mai vorbesc la trecut nici chiar despre vremea în care m-am născut cu atât mai prezent doresc să fie timpul verbului când vorbesc despre copilărie.
Vreau să pot plânge cât îmi place şi lumea să mă lase în pace. Din când în când să mă răsfăţ şi să-mi fac mustăţi din vată pe băţ ori să mă joc cu păpuşile fără să se sperie mătuşile gândind că sigur m-am îmbolnăvit când le spun că Urâţica mi-a vorbit. Să-mi ridic faţa spre cer şi să beau apă din ploi până nu cad pe pământ transformate-n noroi şi să-ncalec pe cai fără jug ori căpăstru (ca aceia ce-l dor pe Nichita Stănescu).
Aşa că vă chem să alergăm prin grădină cu plasa de prins fluturi în mână (aceia din voi care nu stau la casă pot alerga printre muşcatele de pe terasă) şi după ce-i prindem şi le admirăm culorile de pe aripioare să lăsăm fluturii să zboare.
Să-ncercăm s-amânăm acea vreme în care nu mai avem niciun fel de scăpare şi vrând-nevrând „ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie”.
Şi dacă nu aveţi nici grădină nici terasă întrebaţi-l pe Marin Sorescu unde să fugiţi de-acasă...
