joi, 17 martie 2011

“Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă….

Nu mai cunoaştem drumul către casă…
Suntem uşori şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?”
(Eugen Jebeleanu – Corul copiilor ucişi din Surâsul Hiroşimei)


Nu, nu vom învăţa nimic, nici acum. Aşa cum nu am învăţat nicicând. Chiar dacă de hârtie, tot dumnezei suntem, nu-i aşa? Iar pentru dezastru e de vină doar ea, Natura. Cine poate preveni un cutremur? Cine-l poate ţine în loc? Nimeni! Ca atare, noi nu avem nicio vină.
Japonezii au construit centrale nucleare peste surâsul trist al Hiroşimei, la întrecere cu atâtea alte state ale acestei biete lumi. Ce puternice ţări, ce nevinovaţi oameni! Canada nu e nici ea de vină pentru incidentul de ieri, care are un “impact minor” asupra mediului. Şi, în general, nimeni nu e de vină pentru nimic: nici pentru reziduurile deversate în apele planetei albastre, nici pentru norii groşi, de fum, care-i întunecă strălucirea. Iar noi, cocoţaţi pe zgârie-norii noştri, suntem mândri că putem să-l gâdilăm în tălpi pe Dumnezeu. Ori să-l tragem de barbă, cum făceam cu Moş Crăciun, în copilărie: o fi real, El, Dumnezeul acesta? Nu suntem noi, Oamenii, un pic mai reali?
Noi vrem să aflăm, să ştim, să cunoaştem! Ce vină avem noi?
Şi, totuşi! Suntem vinovaţi că, uite, a venit primăvara şi noi, ocupaţi cu atâtea dezvinovăţiri, am uitat să-i întindem un loc, unde să se aşeze. Am uitat să-i admirăm florile, firele de iarbă şi primii fluturi pe care i-a adus cu ea. Ba chiar am împins-o, an de an, tot mai departe: dincolo de porţile oraşelor de beton, dincolo de chimicalele aruncate în ape, dincolo de pădurile mutilate, dincolo de aerul îmbibat cu pesticide, dincolo de Noi…
Peste griul de cenuşă de la Fukushima, Natura încearcă să ningă alb, ca o mână întinsă pentru o nouă Pace…
Noi ce facem, Oameni?