luni, 30 iunie 2008

Copil pentru încă o zi
















Mă trezise ciripitul vesel din corcoduşul de sub fereastra deschisă, ciripit care inunda, odată cu aerul curat, încăperea ce-mi părea tot mai mică de la an la an.
Din pat vedeam soarele care abia se înălţase peste culmea dealului şi merii în care fructele văratice îşi trăiau maturitatea.
O amintire veche îmi dădea târcoale asemeni fluturilor albi care pleacă şi revin, neîndurându-se să se despartă de grădină. Un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii şi... gata! Hotărârea era luată.
Saltul peste pervaz mă aduce cu picioarele în iarba plânsă de rouă, apoi trec de straturile de varză şi de roşii, deschid portiţa şi o iau prin porumbi, până „în deal” la meri. Mă aşez pe pământ sprijinindu-mă de trupul bătrân al mărului şi muşc cu poftă din fruct. Imaginea bunicii dojenindu-mă că mâncam mere „pe inima goală” îmi inundă ochii. Pentru bunica nu stomacul, ci inima era goală. Aşa spunea ea: inima goală. De ce nu era acum lângă mine să-i povestesc de câte ori am avut, în viaţă, „inima goală” fără să aibă vreo legătură cu micul dejun? Iar ea să mă dojenească pentru că, uite, om în toată firea umblu în cămaşă de noapte şi desculţă prin grădină...
Mă despart de trunchiul gros şi nu mă opresc până „în culme”, unde aricii şi broaştele ţestoase ies din tufişuri, miraţi că cineva le tulbură liniştea. Cuibul de grauri din vârful stâlpului e tot acolo iar un pui de uliu îşi deschide aripile înălţându-se spre cer.
Prin aceste locuri timpul a uitat să treacă. Pare că nu s-a schimbat nimic. Poate dacă rămâneam aici, eram şi azi copilul cu ochii mari care se înfrăţea cu vietăţile a căror limbă începuse să o înţeleagă. Şi poate m-aş întinde şi acum pe iarbă cu faţa spre albastrul cerului, încercând să zăresc îngerii bucălaţi care-mi zâmbesc dintre nori până când mirosul pâinii coapte pe vatră mi-ar aminti că am „inima goală”. Şi poate, întoarsă acasă, aş mai găsi-o pe bunica...
Dar atunci, demult, am călcat în Valea Plângerii.

luni, 23 iunie 2008

M-am făcut copil...

azi-noapte am îngenuncheat în tine

pe marginea sufletului tău
mi-am împreunat visele în palme
şi mi-am sprijinit gândurile de ele

şi ţi-am cerut iertare pentru tot:
pentru că îmi coloram, cu cerul, ochii
şi pentru că mă încurcam în cuvinte,
pentru lacrimi şi pentru iubire

apoi m-am făcut copil,
l-am luat pe Dumnezeu de mână
şi am plecat să ating curcubeul

marți, 17 iunie 2008

Eu nu mai scriu


Eu nu mai scriu. De astăzi plâng cuvinte
ce n-am avut răgaz să le aştern
pe frunţi de cruci şi de icoane sfinte
şi-n albe ierni, zăpadă să le cern.

Deschid sub gene porţi de curcubeie
şi nasc lumini din care să cioplesc
o lacrimă-bărbat şi-un plâns-femeie
oglinzi-fântâni în care să privesc.

Eu nu mai scriu. Rămâne albă foaia
când prind contur cuvintele mă dor
sub cerul meu se-adăposteşte ploaia
că îngerii-au plecat sub cerul lor.

Întoarsă spre-o aducere aminte
eu nu mai scriu, ci lăcrimez cuvinte.

miercuri, 11 iunie 2008

:)


De mâine mă fac mare.
Aşa îmi spun în fiecare seară când, înainte de a adormi, verific dacă cele două animăluţe de pluş de pe noptieră au o poziţie comodă pentru somn şi cu un surâs complice le doresc „noapte bună” într-o nerostită limbă, doar de noi înţeleasă.
De mâine mă fac mare.
Şi adorm promiţându-mi că de mâine nu-mi mai las sufletul să-şi bălăngăne picioarele ca un copil, când eu mă aşez comod într-un scaun şi nici n-am să mai fiu nevoită să-l trag de mânecă să grăbească paşii când rămâne în urmă cu ochii aţintiţi asupra zborului alb al vreunui nor.
Uite, şi acum e la fel. După ce ne-am plimbat pe străzi prin oraşul inundat de flori de tei, sufletul meu stă căţărat printre crengile încărcate de atâta galben şi pare atât de fericit! Zadarnic îl chem. Îşi dezvăluie larg, gropiţele de zâmbet din obraji şi-mi aminteşte de zilele îndepărtate când, chemată de la joacă, îi spuneam rugător, mamei: „încă puţin, te rog, doar puţin...”
Iar eu, sensibilizată de aduceri-aminte şi de parfumul care intră pe toate ferestrele oraşului, mă aşez pe bancă şi zâmbesc îngăduitor, cum făcea mama, odinioară. Şi îmi mai acord răgaz de o zi. Doar o zi. Dar apoi, gata!
De mâine mă fac mare...

marți, 3 iunie 2008