sâmbătă, 27 septembrie 2008

Schiţă

Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...

miercuri, 17 septembrie 2008

Schiţă

azi vorbim despre aripi

-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...

duminică, 14 septembrie 2008

Schiţă

azi vorbim despre stele

Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...