1 iunie

Ştiu, ştiu că e târziu. Dar tu, cel ce citeşti acum, nu mă cunoşti şi pot să te mint că mai sunt copil. Pentru că, uite: s-au copt cireşele şi parcă mi le-aş face şi eu cercei. Şi-aş putea să mă prefac că le uit la urechi, ca pe nişte vise de care nu vrei să te desparţi. Poate, totuşi, se împlinesc până la urmă. Mai ales că, în câmp, macii nu şi-au scuturat, încă, toate petalele...
Se spune că nu toţi oamenii vedem lumea la fel. Aceeaşi lume. E ca şi cum ne-am privi în oglindă. Aceeaşi oglindă.
Atâta doar că oglinda ne reflectă trupul, iar lumea sufletul. Arătându-ne ceea ce purtăm în noi: tristeţe sau bucurie, ură sau dragoste, senectute sau copilărie.
Copilărie. Câţi mai păstrăm, în suflete, podul copilăriei? Acel loc în care am aşezat cu strângeri de inimă, lucrurile de care nu am îndrăznit să ne despărţim vreodată, dar am părea atât de caraghioşi să le purtăm după noi, prin viaţă: ursuleţul de pluş cu ochii plânşi, ghidonul de la tricicletă, bileţelul din ora de română.
Azi am urcat, din nou, în podul meu. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată. Nici urmă de praf sau de păienjeniş. Vin des aici şi aerisesc. Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul meu cu gratii, păpuşa cu mânuţa ruptă. Alături, dumnezeul meu. Iar împrejur, visurile mele, toate...
Când aude uşa, păpuşa îşi deschide ochii mari şi albaştri sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă. Iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat. Doar puţin...
Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa, iar el priveşte cerul prin ţigla lipsă din acoperiş pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un an... îi spun, în timp ce mă apropii de el.
-A mai trecut un an... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui albastră mă pătrunde (când privesc prea mult cerul, ochii mei sunt la fel). Şi îmi citeşte-n suflet, ca într-o carte deschisă. Foaie cu foaie. Uneori i se luminează faţa a zâmbet. Alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare. Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu iar eu privesc prin spărtura acoperişului. Se apropie 1 iunie şi se schimbă anotimpurile. Ar trebui să mă aşez la pândă. În curând va veni...

Eu nu mai dorm...

Eu nu mai dorm de-o vreme, să pot vedea când vii
să-mi scuturi dintre gene bobiţele de rouă,
să îmi aşezi în palme poveşti cu îngeri şi
să-mi picuri trist sărutul, pe buzele-amândouă.

Când mă pândeşte noaptea ascunsă după uşi
şi vrea să-mi tragă-n suflet obloane de uitare
deschid o amintire din palmele-căuş
şi o înalţ în ceruri, ca rugă spre iertare.

Eu nu mai dorm de-o vreme, că te-aş visa prea mult
şi îmi aştern pe rană petalele de sângeri
iar când mă-ntind în iarbă şi-ncerc să te ascult
miroase-n cer a lacrimi, a trandafiri şi-a îngeri.

Dincolo de râu

Trişam adăugând nisip în clepsidre
prefăcându-mă că doar timpul
te împiedicase să-mi spui
că mă iubeşti.

Când iubesc sunt un copil:
uit repede că m-ai certat
şi-mi zidesc mai departe castelele
pe care Isis mi le dărâmă.

Sufletul împovărat de iubire
îşi caută liniştea
cum în visul netălmăcit noi, călărind,
căutam dincolo de râu, cimitirul...

puţin din noi

Anii s-au scurs în freamăt de vise şi dorinţe neîmplinite, inconştienţi de tinereţea lor, asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul în copite, inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice.
Naştere cu dureri şi zâmbet către viaţă. Rouă din florile castanilor şi nectar din împliniri trecătoare. Copilărie cu ochi înlăcrimaţi şi pârguire din fructe tomnatice. Eu.
Stâncă împietrită la hotarul dintre lumile tale, întinzându-ţi veşnicia peste fiecare dintre ele şi aripă ce-şi caută, când şi când, un căuş de suflet spre a se odihni. Strigăt către cer şi tăcere către adâncuri. Zâmbet şi mirare. Tu.
Puţină tristeţe, puţină bucurie. Puţin întuneric din nopţi cu felinare stinse, puţină lumină din puful norilor senini ca aripile îngerilor. Puţin din murirea celor de pe pământ şi puţin din nemurirea zeilor de dincolo de acesta. Puţin din mine şi puţin din tine. Noi.
Şi, deasupra noastră, castanii...
Azi i-am privit din nou. Mai mari, mai verzi şi mai trişti. S-au maturizat.
Înşiraţi pe marginea drumului, castanii şi-au pierdut, oarecum, strălucirea. Şi-au stins, una câte una, lumânările, iar ceara lor s-a scurs pe asfaltul deformat de rădăcinile puternice. Lumini fragile topite de alte lumini... de luminile zilelor dintr-o primăvară târzie.
Grijulii, acum îşi cresc pruncii. Aşezate în utere verzi înşirate pe crengile acoperite de frunze pufoase, viitoarele castane îşi dorm, încă, scurta lor trecere prin veşnicie. Soarele verii le va încălzi întunericul somnului iar în toamnă, când toate ale lumii vor da în pârg, ele vor ieşi zâmbitoare şi gata bronzate din scutecele de mătase verde. Să ne amintească de anii care au fost şi de cei ce urmează să fie. Pentru că aşa-şi numără îngerii, anii: din toamnă-n toamnă...
Atunci, abia, mă voi gândi la tine ca la un nou început..Un început târziu, dintr-o viaţă la fel de târzie. Şi puţin întârziată, poate, printre amintiri... amintirile castanilor cu flori netrecute încă, din vremea în care zâmbetele păreau veşnice asemeni tinereţii pe care, atunci când o ai, nu te gândeşti că ai putea să o pierzi vreodată.
Aşa a trecut viaţa noastră. Puţin din mine, puţin din tine...
Şi a mai rămas puţin. Puţin din noi...

Îngeri

Unii se nasc cu mâini şi apoi le cresc aripi.
Alţii sunt oameni, iar alţii sunt îngeri.
Şi mai sunt cei care nu au nimic.
Primii sfârşesc prin a alege între om şi înger, între pământ şi cer.
Ultimii stau tolăniţi pe iarbă (dacă le lipsesc mâinile) şi privesc cerul. Sau pe vreun nor (dacă le lipsesc aripile) şi privesc pământul.
Doar cei de la mijloc îşi văd de treaba lor, ignorând cerul sau pământul, după caz.

Intrau pe geam, unul câte unul. Se lăsau uşor din zbor pe marginea ferestrei, îşi închideau aripile şi păşeau în încăpere. Când ajungeau în faţă îşi depuneau cu emoţie, ceea ce le prisosea: aripa stângă în dreata Lui... aripa dreaptă în stânga Lui...
Apoi ieşeau pe uşa ce dădea spre lume să-şi vadă, oamenii, de ale lor.
Stăteam nemişcată în cadrul ferestrei şi aceeaşi durere ce mă bântuia de ceva vreme îmi străbătea umerii. Îmi venise rândul. Trebuia să mă ridic şi să păşesc înăuntru. Când am ajuns în faţă, El m-a privit ciudat. Mai întâi s-a încruntat ridicând o sprânceană în semn de iritare, apoi m-a privit cu îngăduinţă, arătându-mi uşa. Două lacrimi au udat cerul de la picioarele mele.
Am privit pământul: ningea peste el cu fulgi mari ca penele porumbeilor. Înainte de a mă hotărî am mângâiat cu privirea văzduhul, pentru ultima oară. Un înger mi-a mulţumit şi mi-a făcut din aripi un semn de rămas bun. Mi-am privit umerii goi, care nu avuseseră nimic de oferit.
Îmi amintisem. Durerea din umeri... aripile... i le dăruisem când îl văzusem tolănit pe un nor, după ce se prăbuşise peste cer...
Am plecat spre pământ zâmbind iar în ochi îmi străluceau ca nişte lumini, două lacrimi. Lacrimi de înger care mă însoţesc toată viaţa mea de pământeană.