demult, demult, într-o poveste trăia o fată de-împărat şi fără să ne dea de veste prinţesa noastră a plecat în larga lume, s-o colinde de la apus la răsărit; şi cum mergea pe drum, tăcută, cu-n înger, iată, s-a-ntâlnit: avea rochiţă îngerească păr blond şi lung şi ochi căprui şi pentru c-a văzut-o tristă i-a dat o aripă de-a lui.
porni prinţesa mai departe cu zboru-i trist şi şchiopătat şi se-ntâlni lângă un munte c-un fiu frumos de împărat. el îi întinse un mănunchi cu flori din luncă adunate iar fata îl privi mirată când îi văzu aripa-n spate;
îşi dezveli şi ea atunci aripa albă, îngerească şi-o lacrimă-i căzu făcând povestea mea să se-împlinească: pe ea se oglindi lumina şi-o prefăcu în curcubeu iar ei se transformară-n înger şi zboară de atunci mereu.
vezi? tot ce-am scris şi-am desenat este cumva un fel de-a spune că lacrima ce plânge-n noi e cea mai sfântă rugăciune.
Dacă melancolia este “iubirea unei depărtări” aşa cum o defineşte Andrei Pleşu în “Pitoresc şi melancolie”, mă întreb care o fi “depărtarea” aceea după care melancolizez eu.
Ar trebui să fie o ţară a castanilor pentru că sensibilitatea mea creşte de fiecare dată când “întâmplările” de pe crengile acestor pomi sunt mai vârtoase: primăvara, când îşi zidesc florile şi le cresc păsări pe umeri; toamna, când îşi scot copilele bronzate din scutecele devenite prea mici şi le trimit să colinde prin ierburile lumii.
Anul acesta, castanii sunt confuzi. Par a fi încurcat anotimpurile şi nici eu nu mai ştiu ce am de făcut: să mor puţin, aşa cum fac în fiecare primăvară ori să mă pregătesc pentru un nou început aşa cum, nu ştiu exact de ce, îmi sugerează fiecare toamnă.
Dintre toate anotimpurile care mă tot colindă, în toamnă pun cele mai multe ingrediente: zâmbete uitate, aripi de insectar, petale rămase fără culori, coji de zboruri din cuiburi părăsite… Şi, ca mai mereu, exagerez cu sarea…
Astfel că, toamna mea e greu digerabilă pentru oricine. Şi, după ce schiţez câţiva îngeri pe geamul aburit de răceala ploilor de afară şi de căldura privirii din lăuntru, o aşez în raftul cu anotimpuri.
Şi aştept lumina din zăpada ce va să vină.
Dar, până atunci, mă copilăresc desenând.
Pentru că am redescoperit bucuria de a transforma gândurile în linii de-a lungul cărora pot ori nu – după cum mi-e vrerea – să aplic câteva culori.
Luată cu anotimpurile uitasem această formă de energizare-descărcare…
Deja a uitat unde a îngropat câţiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă.
Aşa că, am desenat o căpiţă să avem unde ascunde, mai târziu, greierii. Am conturat soarele şi l-am aşezat într-un colţ. Când îl vom agăţa în brad, de Crăciun, vom şti doar noi că nu e portocală. Puţin verde trist în mesteacănul sub care ne-am trăit vara şi, gata: ne putem înrăma anotimpul!
Vezi, copile? Anotimpurile noastre nu mai sunt năvalnice. Anul acesta şi primăvara îşi abandonase fluturii în cocon şi tot noi le-am desenat aripi pentru zbor.
Plângi, Flu?
Uite, dacă vrei, colorează aripi de fluturi pentru primăvara viitoare.
Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am numit acest text în versuri „proză” iar pentru că pe adulţi i-ar putea plictisi am scris lângă titlu: „pentru copii”.
Povestea începe demult, într-o iarnă... (nu, n-am să las fulgii să se cearnă, voi găsi iernii alte rime pentru că-n poveste e vorba de mine).
Mai departe voi schimba ritmul acestor cuvinte (ştiţi doar că nu sunt tocmai copil, ci un copil-părinte...) Aşadar, tu (care eşti om mare) pregăteşte-te de o mică schimbare.
*
Când m-am născut au avut grijă să-mi spună că voi trăi între două lumi.
Pe una, ei o numeau „realitate” şi am văzut curând că orice ating în această lume, doare. De pildă, când atingeam pământul îmi juleam genunchii iar tavanele îmi făceau mai mereu cucuie.
În plus, vedeam lumina doar când lăsau uşa crăpată, ca o promisiune pentru împlinirea căreia trebuia să lupt. Îmi găseau tot felul de păcate pe care mi le scriau pe trup, ca unui adevărat osândit. O lume fals justiţiară, fără certitudini, în care trebuia să găsesc, la rândul meu, alte vini, altor nevinovaţi.Nimic nu era mai important decât recunoaşterea nevinovatelor vini. Urma „Procesul” la „Castel” unde se pronunţa „Verdictul” pentru a intra în „Colonia penitenciară”. O lume a absurdului...
Am plecat.
Dar, pentru că îl citisem pe Kafka, le-am lăsat o scrisoare: „(...) v-am iubit totuşi mereu.”
*
Aşa că, iată-mă, în a doua lume (în care pot să mă ţin de glume). Iar dacă voi, copii, nu v-aţi plictisit am să continui povestea de unde m-am oprit.
În iarna aceea din norii groşi ningea cu îngeri albi şi pufoşi. Şi-mi dăruiau câte-un fulg, fiecare (eu nu aveam aripi în spinare). Şi pluteam (ori zburam?) între pământ şi cer („a pluti” şi-„a zbura” mie-mi par că-s la fel).
Dar uite, n-am să mai vorbesc la trecut nici chiar despre vremea în care m-am născut cu atât mai prezent doresc să fie timpul verbului când vorbesc despre copilărie.
Vreau să pot plânge cât îmi place şi lumea să mă lase în pace. Din când în când să mă răsfăţ şi să-mi fac mustăţi din vată pe băţ ori să mă joc cu păpuşile fără să se sperie mătuşile gândind că sigur m-am îmbolnăvit când le spun că Urâţica mi-a vorbit. Să-mi ridic faţa spre cer şi să beau apă din ploi până nu cad pe pământ transformate-n noroi şi să-ncalec pe cai fără jug ori căpăstru (ca aceia ce-l dor pe Nichita Stănescu).
Aşa că vă chem să alergăm prin grădină cu plasa de prins fluturi în mână (aceia din voi care nu stau la casă pot alerga printre muşcatele de pe terasă) şi după ce-i prindem şi le admirăm culorile de pe aripioare să lăsăm fluturii să zboare.
Să-ncercăm s-amânăm acea vreme în care nu mai avem niciun fel de scăpare şi vrând-nevrând „ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie”.
Şi dacă nu aveţi nici grădină nici terasă întrebaţi-l pe Marin Sorescu unde să fugiţi de-acasă...
"Când te bântuie tristeţea, Când pierzi toate, Când te doare, Când te-nşfacă gerul vieţii, Sub furtuni, sub ani, sub vânt, - Să zâmbeşti cu nepăsare E cea mai înaltă artă Dintre câte-s pe pământ."
