sâmbătă, 13 octombrie 2018

”The Emperor has no clothes”

Citesc în presa on-line că o nouă formă de artă bântuie străzile Manchesterului: două femei s-au expus, complet dezbrăcate, dar unse cu gem din cap până-n picioare, afirmând că aceasta este o exprimare artistică. Așadar, artă.
Mi-am amintit de Guillermo Vargas Habacu, ”artistul” costarican, care acum vreo zece ani, a adus într-o expoziție un cățel, pe care l-a legat și l-a lăsat fără apă și fără mâncare, să moară pe ”altarul artei”. Că - nu-i așa - arta cere sacrificii. Și toți cei care au vizitat expoziția au fost de acord cu artistul, nimeni nu s-a gândit să hrănescă bietul animal. Au privit, ca niște adevărați cunoscători ai artei, cum cățelul se sfârșește, însetat și înfometat.
Tracey Emin și-a vândut ”My Bed” cu 2,7 milioane euro. Cu tot cu cearșafurile pătate, prezervativele folosite, tampoanele și sticlele goale de băuturi. Patul în care ea a suferit din dragoste. Artă.
Să datorăm, oare, această formă de artă, Pișoarului lui Duchamp, declarat a fi cea mai influentă operă a secolului XX? Autorul însuși afirma că amplasarea lui în expoziție fusese, inițial, un gest satiric, prin care dorea să batjocorească lumea artei și snobismul care o însoțea. Dar a sfârșit prin a fi considerat artă, cu intenția de a șoca și a-i determina pe cei care caută frumusețea în artă să se simtă, cumva, rupți de realitate. Marcel Duchamp afirma că nu-i pasă de cuvântul ”artă”. Și recunoștea că a contribuit la discreditarea lui, în mod intenționat. 
Michael Craig-Martin - artist celebru prin lucrarea sa, ”An Oak Tree” (în fapt, un simplu pahar cu apă pe o poliță, alături de un text prin care explică de ce privitorul ar trebui să vadă acolo un stejar) - afirmă că scopul artei moderne este acela de a captiva imaginația. Și, în plus, permite privitorului să vadă lumea, așa cum este.
Criticii continuă să aprobe aceste idei creative și să le considere artă.

Roger Scruton (filozof, scriitor britanic) este unul din puținii care au curajul să spună că împăratul este gol. Că un lucru nu poate fi numit artă doar pentru că oferă o felie de realitate: ”Arta este o chemare către alții, să vadă lumea prin ochii artistului.” El arată cât de importantă este frumusețea în artă, o necesitate care, ignorată, ne conduce într-un deșert spiritual. Sarcina sacră a artiștilor este aceea de a scoate în evidență faptul că în lume, în viață, există valori de care avem nevoie: frumusețe, iubire, prietenie, credință.  ”Această profanare deliberată este și o negare a iubirii, o încercare de a reclădi lumea, astfel încât iubirea să nu-i mai aparțină. Aceasta este cea mai importantă caracteristică a culturii postmoderniste, o cultură lipsită de iubire, hotărâtă să portretizeze lumea umană ca fiind de neiubit.” 

luni, 1 octombrie 2018

echilibru - azi nu sunt știri


Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.
Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.
Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?
”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar in ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”
Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi  afirmația că ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”
Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.
Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predate ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?
Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.
O derută generală.
Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!” 
Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.
Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”

joi, 22 iunie 2017

camera cu îngeri. despre dragoste



apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn
așa începeau, pe atunci, serile vacanțelelor de vară

mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și zâmbetul bunicii care, așezată la masa mică din dreapa intrării, își ridica privirea, fericită că mă vede
totul era alb, aici
și cămașa bunicii, și varul pereților, și fața de masă dantelată, cusută în zilele reci, din iernile la fel de albe, și pernele înșiruite pe pat, de-a lungul peretelui cu icoane
doar cuvertura patului purta râuri de culori, asemeni zilei ce tocmai se terminase: și câmp și apă și păduri și lanuri de porumb și flori sălbatice și floarea soarelui și zâmbete, șotii, gropițe în obrajii îmbujorați, jocuri, râsete, copilării

mă așezam pe patul care păstra culorile zilei
”…și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” citea bunica
iar eu zâmbeam îngerilor care ieșeau de după soba proaspăt văruită,
îi privem încolonându-se spre icoanele de pe pereți
și mă întrebam câtă dragoste am eu, numărând în gând și oameni, și vise, și cântece, și cerul albastru, și munții lângă care m-am născut, și puiul de mierlă, și

”și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” continua bunica
și îngerii așezau cununi pe capul sfinților din icoane, făcându-și treaba lor de îngeri, acolo sus
iar eu zâmbeam gândindu-mă la dragostea ce o revărsam zilnic spre mesteacănul plantat de mine, ajutându-l să crească

”dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă„ citea bunica
și mă încruntam, recunocând că n-am fost prea răbdătoare cu cei care au aruncat cu pietre în cățelul găsit între sălcii, la râu
în timp ce doi îngeri mă priveau întrebători și neliniștiți, parcă

”dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa„ mă asigura bunica
și adormeam în sfințenia albelor fâlfâiri
de pe tavanul camerei cu îngeri din vacanțele de vară
*
ușa aceea e, acum, mică
pragul îl trec ușor,
nici îngerii nu mai împletesc cununi pentru capetele sfinților
înecați în albul de var al pereților
”și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. iar mai mare dintre acestea este Dragostea”
doar ochelarii bunicii, legați cu sârmă și așezați peste litere, măresc - prin lupa lor - Cuvântul
(toate citatele sunt preluate din Prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

joi, 11 mai 2017

Înger

Din fiecare poveste pe care o spunem, păstrăm - întotdeauna - o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.
Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții.  Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.
Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.

Și pentru că 1 Iunie este aproape, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.

luni, 23 ianuarie 2017

madness

o taxă pe ură
și, poate, știind că trebuie să plătim, am încerca să ne autocenzurăm acest sentiment 
și am iubi mai mult

ne-am iubi mai mult

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

război sau pace

Dezlânat. N-am folosit de multă vreme acest cuvânt, dar e primul care mi-a venit în minte după ce am ascultat Discursul. Ce să zic, Dumnezeu să binecuvânteze America, dar să binecuvânteze întreaga noastră biată planetă, că mie mi s-a făcut, cumva, frică. Parcă nu mă simt ”safe”, mai pe limba lor. 
Am hotărât, totuși, că mă înșel, că sunt cusurgie și perfecționistă, că cer prea mult de la toată lumea și, recunoscându-mi aceste defecte, să încerc să mă bucur de cele patru zile în care am ”liber la citit”.
Căutând prin bibliotecă, am frunzărit, puțin, ”Război și pace” și iată-l pe Boris declarând că nu știa de expediția de la Boulogne, a lui Napoleon și nu auzise de Villeneuve: ”Aici, la Moscova, noi ne ocupăm mai mult de oaspeți și de bârfă, decât de politică. Habar n-am de toate astea și nu știu ce să cred.”
Hmm… Moscova zilelor noastre are și alte preocupări...

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

m-aș întoarce, parcă, la povești...

Aceste zile, mi s-a părut mai adevărat ca niciodată proverbul ”Când înțeleptul chibzuiește, nebunul nu stă nici el degeaba.”
Justificări, argumente, înregistrări, acuzații, revendicări, răzbunări.
Parcă nu mai am răbdare să ascult. M-aș întoarce la povești...

duminică, 27 noiembrie 2016

lăuntric - plăsmuire

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe fiecare stradă înțesată de case cu grădini în care tufe de dalii înalte, legate peste mijoc să nu se frângă, stăpâneau până toamna, târziu.   
Îmi amintesc pacea care se lăsa peste oraș, în serile târzii, de iarnă. Auzem fulgii cum se așează - straturi-straturi - peste pământul înghețat. Lumina neoanelor de pe stradă le dezvelea dansul și le accentua strălucirea. Vibram de promisiunea unei noi  zile de urcat pe derdeluș cu sania ori de făcut piruete pe canal, cu patinele. Mă înspăimântau brundușii care își sunau tălăngile pe la colțuri de străzi dar asta însemna că era atât de aproape Crăciunul! În casă mirosea a brad și a cozonaci și când deschideam ușa sobei, căldura focului îmi încălzea fața și mâinile înroșite de ger. Iar flăcările îmi spuneau, de fiecare dată, alte povești. 
Am avut, întotdeauna, o relație specială cu Dumnezeu și de aceea nu m-am simțit niciodată singură. Poate era înălțimea munților pe care-i cutreieram cea care mă făcea să îl simt aproape. Ori vârfurile brazilor pe care le priveam cum sprijină cerul. Sau - poate - era doar imaginația mea. Dar, nu știu cum, El îmi era - mereu, la îndemână.  
Am dus cu mine, peste ani, câte ceva din geografia acelor locuri: din întinsul zăpezii care - mereu punctuală - acoperea orașul în cele trei luni de iarnă de peste an, din parfumul florilor de salcâm care împodobeau, primăvara, cărările joase, din tăria și răceala pietrelor care formau munții ce creșteau din spatele casei noastre și din foșnetul frunzelor de castani strivite sub pași, în fiecare septembrie, în drumul spre școală.  
Trecutul acesta face parte din mine, omul care sunt azi. Îmi definește întreaga existență și știu că, dacă m-aș fi născut în alt loc, aș fi - acum - alt om.
Avem, fiecare, propria poveste. Iar pentru noi, românii, acel ”a fost o dată” începe în interiorul acestei hărți pe care istoria ne-a desenat-o ca fiindu-ne țară. Binecuvântare? Blestem? E liber, fiecare, să-și numească așa cum dorește, Începutul.
Eu voi alege acel ”dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic” al lui Petre Țuțea: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

La mulți ani, România!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

nu xmas (d'ont take Christ out of Christmas)

„ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat cu biserici!” Petre Țuțea
De Crăciun, 
Isus umblă din casă-n casă
își caută loc pentru încă o naștere:
”-E voie cu Viața?”
Îi facem semn
”-Ssst! Intră încet,
să nu audă vecinii,
așează-te aici, după gratiile coastelor
și încearcă să taci.”

Îl înghesuim în biserica dinlăuntrul nostru
un irod se detonează afară
ne ținem respirația cum făceam în copilărie, la v-ați ascunselea
să nu ne găsească, să nu ne găsească, să nu ne găsească

liniște

îl scoatem pe Isus dintre coaste 
îl recompunem și îl luăm de mână
pășim printre poze zimțate

un copil ne privește, zâmbind:
”-Uite, mamă, Moș Crăciun!”
”-Ssst! E doar lumina zăpezii înghețate
încearcă să taci.” 
îi spune mama
apoi se apleacă peste el, îl recompune
îl ia de mână
pășesc printre poze zimțate

S-a întors Moș Gerilă...

vineri, 23 septembrie 2016

pastișă la toamna care a venit



anamneză: rochița colorată, sandalele prăfuite, cărăbușii de mai, depărtările, Iubirea. trecutul are contur, toate sunt aranjate în rădvanul pe care un prinț, sosit la vremea potrivită, l-a împiedicat să se transforme în dovleac, la miez de noapte.
apoi, timpul se schimbă și noi ne recreăm: altă rochiță, altă Iubire, alt prinț venit să salveze alt rădvan. și să-l transforme-n diamant. la fel pe deget și la fel în păr. și la fel pe rochia albă-albă. 
redundant? mai degrabă senzația de actual, asupra unui timp care a fost și reînvie, unic - totuși - de fiecare dată (vezi gustul madlenei lui Proust). O poveste ce rezumă în ea omenirea și te îndeamnă să  renunți la hotarul imaginat între adevăr și mit. și să-ți dorești o lume fără oglinzi, în care să te recunoști după ceea ce ești în interior. să te identifici cu ceea ce simți. 
pentru că Dragostea este singurul lucru care contează.