duminică, 10 ianuarie 2010

A treisprezecea lună. Cea albastră


Sunt încă destul de copil ca atunci când trece pe lângă mine o trăsură princiară, cu patru cai fornăind, să-mi imaginez că mă aflu în ea” (S. Kierkegaard)

Şi dacă ar fi adevărat? Dacă anul ar mai avea o lună?

Să o iei aşa, de acolo de sus, de unde stă ea agăţată şi să o poţi aşeza în ce anotimp vrei. Ar putea fi un anotimp al mării, ori al cerului. Al profunzimii ori al înaltului. Iar tu poţi alege să fii petală, fluture, ori poate înger.

O lună „în plus”, doar a ta. Pentru care să nu dai socoteală nimănui.

Să vedem. Poate, copilul din tine ar alege anotimpul poveştilor. De fiecare dată, alta. Să intri într-o poveste aşa, doar ştergându-ţi puţin galoşii de noroiul anilor care-au trecut (când?) şi să vezi ceea ce ştiai din poveştile bunicii: prinţese, zâne, balauri, feţi-frumoşi. Sigur, nu poţi sta aşa, chiar degeaba, şi vei da o mână de ajutor binelui din poveste, anticipând evenimentele. Noroc că în poveşti ştii întotdeauna cine e „bunul” şi cine „răul”! E la mintea oricărui copil...

Apoi, totul ar fi atât de simplu! Doar să rosteşti uşor, ca pentru tine: „Snip, snap, Snude, nu er Historien ude” şi ai redeveni omul care eşti.

Doar că... O poveste fără un „rău” nu ar mai avea niciun haz! Iar copiii s-ar plictisi şi ar căsca întruna când bunicile ar încerca să-i ademenească în lumea poveştilor.

Aşa că, să lăsăm „răul” poveştilor (ca fiindu-le necesar) şi să încercăm cu realitatea. Aici, ne putem lipsi de rău.

Cum ar fi? Să mai fie o lună pe an. A treisprezecea. În care să poţi îndrepta ceva din răul care trăieşte printre noi. Nu trebuie decât să iei puţin, doar puţin din „surplusul” celor douăsprezece luni şi să mai modelezi o lună. A treisprezecea..

Vă voi explica mai multe la sfârşitul anului. Nici nu mai e prea mult până atunci. Doar douăsprezece luni!

Un indiciu: Aţi auzit de „zeciuială”? Sunt sigură că da!

Şi nu, nu e vorba de bani. Nu toată lumea îi are. Ci de suflet. Suflet avem toţi.

Sau, nu?

joi, 24 decembrie 2009

colind

am lăsat ferestrele deschise

şi aştept, privind spre cer prin ele,

să îmi împlineşti câteva vise

şi să-mi pui sub brad un pumn de stele.

vineri, 27 noiembrie 2009

I dream with fairies

– Vino, ştiu că eşti acolo! Ţi-am auzit paşii.

– Era vântul...

– Da, vântul: păşiţi la fel. Aha, iată-te! Nu te-ai schimbat.

– Nici tu.

– Ei, acum sunt om mare. Îţi aminteşti? Mereu îţi doreai să creşti.

– Daaaa, ştiu... Şi, cum e?

–?!

– Să fii mare.

– A, da... mare. E, aşa, cum să spun...

– Bine, lasă. Uite, vezi piatra aceea? Eu am desenat-o. Acum trec mai uşor de pe un mal pe altul.

– În plus, ai colorat totul. Mereu ţi-au plăcut culorile.

– Era atât de monoton în alb-negru! Dar, vezi? Nu m-am abătut prea mult de la realitate: e toamnă şi la mine.

– Bine, nu mai ţopăi pe pietre. Aşază-te aici. Uite, te-ai udat pe rochiţă. Ce-ai mai făcut?

– Păi, în iarnă am însufleţit câţiva oameni de zăpadă, astă-primăvară am prins cărăbuşi apoi le-am dat drumul să zboare, vara trecută m-am împrietenit cu doi fluturi care m-au lăsat să le colorez aripile... iar acum, în toamna ta, ascult apa.

– Apa?

– Da. Spune poveşti. Ştii, de pe unde umblă ea. Dar tu? Ai venit să-mi spui poveşti?

– Poveştile mele sunt despre tine... le cunoşti, aşadar. Am venit pentru că... Spune-mi, mai visezi zâne?

– Dacă le visez?! Păi eu trăiesc aici, printre ele! Uite: una s-a cocoţat în castanul de colo şi ne priveşte nedumerită... alta a plecat să probeze o pereche de aripi (ştii, ale ei i-au rămas cam mici, e mai durdulie)... pe una a apucat-o somnul după ce ne-am jucat printre copaci iar acum a adormit sub mesteacăn... Ai uitat că aici, în lumea mea, întâlneşti zâne la tot pasul? Credeam că oamenii mari ştiu totul. Iar tu eşti mare...

– Daaaa... mare... Şi totuşi... I drem with fairies...

sâmbătă, 24 octombrie 2009

poveste desenată


demult, demult, într-o poveste trăia o fată de-împărat şi fără să ne dea de veste prinţesa noastră a plecat în larga lume, s-o colinde de la apus la răsărit; şi cum mergea pe drum, tăcută, cu-n înger, iată, s-a-ntâlnit: avea rochiţă îngerească păr blond şi lung şi ochi căprui şi pentru c-a văzut-o tristă i-a dat o aripă de-a lui.




porni prinţesa mai departe cu zboru-i trist şi şchiopătat şi se-ntâlni lângă un munte c-un fiu frumos de împărat. el îi întinse un mănunchi cu flori din luncă adunate iar fata îl privi mirată când îi văzu aripa-n spate;

îşi dezveli şi ea atunci aripa albă, îngerească şi-o lacrimă-i căzu făcând povestea mea să se-împlinească: pe ea se oglindi lumina şi-o prefăcu în curcubeu iar ei se transformară-n înger şi zboară de atunci mereu.

vezi? tot ce-am scris şi-am desenat este cumva un fel de-a spune că lacrima ce plânge-n noi e cea mai sfântă rugăciune.


vineri, 16 octombrie 2009

curate gânduri, păsări călătoare


când se înalţă în văzduh, uşor
pe lungul drum dintre pământ şi soare
ni se întâmplă nouă câte-un zbor
curate gânduri, păsări călătoare.

le desenăm potecile pe cer
şi albul zbor ni-l tragem mai aproape
dar vine vremea - tristul temnicer -
sub frunzele căzute să se-ngroape.

din când în când mai cuibăresc în noi
dar când se face frig şi se-ntomnează
pornesc tăcute dincolo de ploi
în triste zboruri negre ce visează

la lungul drum dintre pământ şi soare
curate gânduri, păsări călătoare.

marți, 6 octombrie 2009

eu. şi demodatul meu patetism...

marți, 29 septembrie 2009

fluturi de toamnă


Dacă melancolia este “iubirea unei depărtări” aşa cum o defineşte Andrei Pleşu în “Pitoresc şi melancolie”, mă întreb care o fi “depărtarea” aceea după care melancolizez eu.

Ar trebui să fie o ţară a castanilor pentru că sensibilitatea mea creşte de fiecare dată când “întâmplările” de pe crengile acestor pomi sunt mai vârtoase: primăvara, când îşi zidesc florile şi le cresc păsări pe umeri; toamna, când îşi scot copilele bronzate din scutecele devenite prea mici şi le trimit să colinde prin ierburile lumii.

Anul acesta, castanii sunt confuzi. Par a fi încurcat anotimpurile şi nici eu nu mai ştiu ce am de făcut: să mor puţin, aşa cum fac în fiecare primăvară ori să mă pregătesc pentru un nou început aşa cum, nu ştiu exact de ce, îmi sugerează fiecare toamnă.

Dintre toate anotimpurile care mă tot colindă, în toamnă pun cele mai multe ingrediente: zâmbete uitate, aripi de insectar, petale rămase fără culori, coji de zboruri din cuiburi părăsite… Şi, ca mai mereu, exagerez cu sarea…

Astfel că, toamna mea e greu digerabilă pentru oricine. Şi, după ce schiţez câţiva îngeri pe geamul aburit de răceala ploilor de afară şi de căldura privirii din lăuntru, o aşez în raftul cu anotimpuri.

Şi aştept lumina din zăpada ce va să vină.

Dar, până atunci, mă copilăresc desenând.

Pentru că am redescoperit bucuria de a transforma gândurile în linii de-a lungul cărora pot ori nu – după cum mi-e vrerea – să aplic câteva culori.

Luată cu anotimpurile uitasem această formă de energizare-descărcare…