toamnă

Cuvântul care mă face să rup tăcerea.

Toamna a tras o linie în grădină. „De aici încolo, Eu” – mi-a zis. Iar mie mi-a rămas locul de dincoace de fereastră.

Mesteacănul meu a crescut şi are multe frunze să-i dăruiască. La fel sălciile de lîngă iaz.

O privesc prin sticla aburită a geamului, pe care am desenat o faţă zâmbitoare. E frig.

Mâine o să-i pun şosete de lână şi îi voi face un ceai cu scorţişoară. În plus, va trebui să  aspir toate frunzele pe care le suflă de pe crengi.

Azi mă bucur de culori.  

La primăvară, păsările călătoare vor aduce înapoi curcubeele.

Până atunci, trăiesc în toamna aceasta şi refuz clipele în care întunericul îngenunchează lumina.

Totuşi, până la primăvară voi scrie pe zăpadă. Aşa cum am scris pe cer, astă-vară.

dincolo de omenie, trufia

– părerea mea –

Cel puţin, asupra unui lucru suntem cu toţii de acord: nu avem dreptul să distrugem Pământul. La nivel declarativ, e simplu: lecţii (inutile) în programa şcolară de pretutindeni, cântece (din toate sferele muzicale) care deplâng planeta, programe politice (niciodată respectate) care promit protecţia mediului.
Altfel, competiţia “care pe care” desfăşurată la scară planetară (Oh, şi nu numai! Cerurile ne sunt deschise, extratereştrii, galaxiile, Universul întreg ne aşteaptă!) îşi vede mai departe de nebunia care a cuprins-o.
Vinovata Japonie ascunde sub preşul de cenuşă radioactivă nu doar greşelile făcute după dezastrul din 11 martie, dar şi inconştienta toleranţă arătată, anterior acestei date, societăţilor care erau responsabile cu buna funcţionare a centralelor nucleare.
Când un oficial japonez a vorbit, la scurt timp după cutremur, că priveşte dezastrul ca pe o pedeapsă pentru mândria şi aroganţa japonezilor, acesta a fost blamat şi silit să-şi ceară scuze. Scuze faţă de cine? Faţă de poporul greu încercat, umilit, trădat. A făcut-o, dar acest lucru nu a rezolvat problemele. Nici ale oamenilor, nici ale planetei. Pentru că problemele nu sunt jos, la cei de rând, ci acolo, sus, la cel mai înalt nivel. Acolo unde trufia este la ea acasă. Ca şi cum Hiroshima şi Nagasaki nu sunt decât două cuvinte ale trecutului care dau drepturi depline asupra viitorului.
Cam asta am simţit şi când am vizionat Nuclear Boy, creat de un japonez pentru a le explica celor mici dezastrul. Mai exact, în acel filmuleţ s-a găsit loc pentru blamarea “vecinilor” care, la Three-Mile-Island şi la Cernobîl, au avut şi ei proprii copii nucleari, unul dintre ei chiar mult mai… faimos. Un fel de: priviţi dragi copii, nu (doar) noi suntem cei vinovaţi pentru planetă, alţii au făcut la fel (ba chiar mai grav) înaintea noastră.
Şi dacă, totuşi, nu e chiar aşa? Dacă, să zicem, băieţelul nuclear al japonezilor e mai puternic şi devine din ce în ce mai… celebru? Lipsa informaţiilor ori inexactitatea lor, ştirile controversate, anunţurile făcute şi apoi retrase nu fac decât să demonstreze că autorităţile japoneze sunt depăşite de situaţie. Populismul ieftin de genul consumului, în public, de legume provenite din zonele aflate în vecinătatea centralei de la Fukushima parcă nu mai poate masca neputinţele şi parcă nu mai poate convinge nici măcar pe cei obişnuiţi să suporte multe. Iar ceea ce pune pecete definitivă acestei incapacităţi este afirmaţia guvernanţilor că vor reflecta la toate soluţiile, inclusiv la cele care apar în presă! Nu-ţi fuge, oare, pământul de sub picioare gândindu-te că, de fapt, marii specialişti japonezi nu există? Ori că, dacă există, sunt total depăşiţi de situaţie?
Ce umeri mici are Ţara soarelui răsare! Unde să aşeze, acum, atâta responsabilitate?

“Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă….

Nu mai cunoaştem drumul către casă…

Suntem uşori şi ceaţa e ca fumul,

Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?”

(Eugen Jebeleanu – Corul copiilor ucişi din Surâsul Hiroşimei)

Nu, nu vom învăţa nimic, nici acum. Aşa cum nu am învăţat nicicând. Chiar dacă de hârtie, tot dumnezei suntem, nu-i aşa? Iar pentru dezastru e de vină doar ea, Natura. Cine poate preveni un cutremur? Cine-l poate ţine în loc? Nimeni! Ca atare, noi nu avem nicio vină.

Japonezii au construit centrale nucleare peste surâsul trist al Hiroşimei, la întrecere cu atâtea alte state ale acestei biete lumi. Ce puternice ţări, ce nevinovaţi oameni! Canada nu e nici ea de vină pentru incidentul de ieri, care are un “impact minor” asupra mediului. Şi, în general, nimeni nu e de vină pentru nimic: nici pentru reziduurile deversate în apele planetei albastre, nici pentru norii groşi, de fum, care-i întunecă strălucirea. Iar noi, cocoţaţi pe zgârie-norii noştri, suntem mândri că putem să-l gâdilăm în tălpi pe Dumnezeu. Ori să-l tragem de barbă, cum făceam cu Moş Crăciun, în copilărie: o fi real, El, Dumnezeul acesta? Nu suntem noi, Oamenii, un pic mai reali?

Noi vrem să aflăm, să ştim, să cunoaştem! Ce vină avem noi?

Şi, totuşi! Suntem vinovaţi că, uite, a venit primăvara şi noi, ocupaţi cu atâtea dezvinovăţiri, am uitat să-i întindem un loc, unde să se aşeze. Am uitat să-i admirăm florile, firele de iarbă şi primii fluturi pe care i-a adus cu ea. Ba chiar am împins-o, an de an, tot mai departe: dincolo de porţile oraşelor de beton, dincolo de chimicalele aruncate în ape, dincolo de pădurile mutilate, dincolo de aerul îmbibat cu pesticide, dincolo de Noi…

Peste griul de cenuşă de la Fukushima, Natura încearcă să ningă alb, ca o mână întinsă pentru o nouă Pace…

Noi ce facem, Oameni?  

02. 02

Viaţa se măsoară în ani.

Totuşi, pot încerca să fiu mai puţin convenţională şi să-mi măsor altfel viaţa. În prieteni, de pildă: câţi am avut, câţi mi-au mai rămas. Ori în zâmbete: câte am provocat şi câte mi-au fost provocate. Sau pot să-mi măsor viaţa în vise: câte am împlinit şi câte mai aşteaptă, încă, să le vină rândul; ori în munţii pe care i-am urcat şi i-am coborât; în pomii pe care i-am plantat şi în florile care există şi datorită mie; în poveştile pe care le-am spus şi în cele care mi-au fost spuse. Sau, de ce nu, în curcubeie: de câte ori s-a descompus lumina sub privirile mele. Ori în iertări: de câte ori am iertat şi de câte ori am fost iertată.   

Azi e ziua mea. Faţă de anul trecut, sunt mai bogată cu patru pomi, doi munţi, cinci poveşti, câteva curcubeie, câteva iertări şi o grămadă de vise. Şi cu multă iubire. Chiar, în ce se măsoară iubirea? Tot în anvergura mâinilor, aşa cum făceam în copilărie?

demnitatea

(despre calitate şi funcţie. exerciţiu)

Trebuie să începi cu o vibraţie înaltă. Cât poţi tu de înaltă. Pentru ca îngerii ce zboară în tine să nu fie nevoiţi să-şi îndoaie spinările. Lasă-ţi vibraţia acolo, sus, iar tu aşază-te pe un trunchi căzut la marginea unei păduri. Pentru ca pământul să-ţi rămână mereu sub picioare. Nu uita: scaunele sculptate, cu picioare înalte, deznoadă legătura ta cu pământul. Trunchiurile, niciodată.

Când cerurile din tine sunt înalte şi îngerii ţi se joacă de-a v-aţi ascunselea în piept, iar tu eşti acolo, jos, atent să nu striveşti furnicile înşiruite lângă tălpile tale, înseamnă că ai învăţat demnitatea.

Ca măreţie, iar nu ca dregătorie.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua a doua”

(colind din casa cu vedere spre bunici)

Un colind târziu, asemeni unui copil întârziat la săniuş, căruia zăpada i-a ţinut loc de lumină: nu simţi când vine noaptea; nici când trece.

Îţi aminteşti doar că în prima zi fuseseră şi bunicii lângă tine: să-ţi potrivească fularul ori să-ţi îndese mai bine căciula pe cap. De părinţi, ce să mai vorbim! Atât de tineri şi atât de veseli! Ca şi cum nimic nu avea să-i clintească, niciodată.

Totuşi, n-ai făcut decât să întorci puţin privirea spre derdeluş. Părea atât de abrupt, atât de greu de urcat! Ai gâfâit puţin, dar ai reuşit. Când ai revenit, doar mama te mai privea. Era, de-acum, o femeie de zăpadă şi doi îngeri fluizi îi curgeau din ochi. Ah, şi vântul acela rece care sufla din spate. Îţi venise rândul să fii în margine, fără protecţie.

Dar, iată: pomii din faţă încep să înmugurească. Te încălzesc, cumva, promisiunile florilor de pe ramurile tinere.

Şi rămâi între iarnă şi primăvară, asemeni zilei în care te-ai născut. Ca un dulce blestem de lumină.

Pentru că nopţile cu zăpezi sunt atât de albe!

*

colind ~ gen ritual străvechi; umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri (DEX)

de înviere. şotron

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.

de primăvară

Tăcerile mele sunt peşti. Unele au solzi negri în care se cuibăreşte întunericul. Altele au solzi portocalii în care lumina îşi reflectă strălucirea.
Mi se plimbă printre gânduri cum se plimbă peştii în acvariu printre plantele care îşi ţin rădăcinile sub pietriş. Să nu le ia apa.
Rădăcinile gândurilor mele nu au pietriş să le fixeze. Se desprind şi umblă aşa, haihui, prin lume, prin te miri ce locuri.
Primăvara, locurile lumii sunt fertile şi îmi tot răsar gânduri pe unde nici nu visam.
Ultima dată le-am văzut sub fereastra de la bucătărie. Plăpânde şi parfumate, cu poftă de viaţă şi încărcate de culori. Le crescuseră petale.
Tăcerile mele se plimbă printre ele cu solzii transformaţi în elitre. Acum sunt gâze.

păi, da

Din cele şase lucruri imposibile în care ai putea crede înainte de micul dejun, eu cred în cel de-al patrulea.

Şi cred în el, în orice moment al zilei m-aş afla.

Nu am fost niciodată de partea lui Ben-Ardun.

Sigur, pe paşă l-am urât din start, că-şi ţinea supuşii în sărăcie, nevoiţi să-şi vândă prietenii-animale pentru a trăi.

Dar, dacă tot hotărâse că e singura şansă de a-şi hrăni copiii, Ardun trebuia să fie consecvent. Eu nu pot gândi: l-am ucis pe El-Zorab pentru că nu-l puteam lăsa altcuiva, îl iubeam prea mult. Mie asta-mi sună: mă iubesc prea mult, ca atare îl vreau pentru mine.

De aceea zic. Cel de-al patrulea lucru imposibil în care ar fi bine să credem: animalele pot vorbi. Trebuie doar să ne străduim puţin să le auzim.

Aşa, poate s-ar fi găsit cineva să-l întrebe pe El-Zorab dacă doreşte să trăiască. Fie şi departe de Ben-Ardun.

Şi, da, tocmai am văzut-o pe Alice.