joi, 11 mai 2017

Înger

Din fiecare poveste pe care o spunem, păstrăm - întotdeauna - o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.
Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții.  Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.
Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.

Și pentru că 1 Iunie este aproape, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.

luni, 23 ianuarie 2017

madness

o taxă pe ură
și, poate, știind că trebuie să plătim, am încerca să ne autocenzurăm acest sentiment 
și am iubi mai mult

ne-am iubi mai mult

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

război sau pace

Dezlânat. N-am folosit de multă vreme acest cuvânt, dar e primul care mi-a venit în minte după ce am ascultat Discursul. Ce să zic, Dumnezeu să binecuvânteze America, dar să binecuvânteze întreaga noastră biată planetă, că mie mi s-a făcut, cumva, frică. Parcă nu mă simt ”safe”, mai pe limba lor. 
Am hotărât, totuși, că mă înșel, că sunt cusurgie și perfecționistă, că cer prea mult de la toată lumea și, recunoscându-mi aceste defecte, să încerc să mă bucur de cele patru zile în care am ”liber la citit”.
Căutând prin bibliotecă, am frunzărit, puțin, ”Război și pace” și iată-l pe Boris declarând că nu știa de expediția de la Boulogne, a lui Napoleon și nu auzise de Villeneuve: ”Aici, la Moscova, noi ne ocupăm mai mult de oaspeți și de bârfă, decât de politică. Habar n-am de toate astea și nu știu ce să cred.”
Hmm… Moscova zilelor noastre are și alte preocupări...

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

m-aș întoarce, parcă, la povești...

Aceste zile, mi s-a părut mai adevărat ca niciodată proverbul ”Când înțeleptul chibzuiește, nebunul nu stă nici el degeaba.”
Justificări, argumente, înregistrări, acuzații, revendicări, răzbunări.
Parcă nu mai am răbdare să ascult. M-aș întoarce la povești...

duminică, 27 noiembrie 2016

lăuntric - plăsmuire

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe fiecare stradă înțesată de case cu grădini în care tufe de dalii înalte, legate peste mijoc să nu se frângă, stăpâneau până toamna, târziu.   
Îmi amintesc pacea care se lăsa peste oraș, în serile târzii, de iarnă. Auzem fulgii cum se așează - straturi-straturi - peste pământul înghețat. Lumina neoanelor de pe stradă le dezvelea dansul și le accentua strălucirea. Vibram de promisiunea unei noi  zile de urcat pe derdeluș cu sania ori de făcut piruete pe canal, cu patinele. Mă înspăimântau brundușii care își sunau tălăngile pe la colțuri de străzi dar asta însemna că era atât de aproape Crăciunul! În casă mirosea a brad și a cozonaci și când deschideam ușa sobei, căldura focului îmi încălzea fața și mâinile înroșite de ger. Iar flăcările îmi spuneau, de fiecare dată, alte povești. 
Am avut, întotdeauna, o relație specială cu Dumnezeu și de aceea nu m-am simțit niciodată singură. Poate era înălțimea munților pe care-i cutreieram cea care mă făcea să îl simt aproape. Ori vârfurile brazilor pe care le priveam cum sprijină cerul. Sau - poate - era doar imaginația mea. Dar, nu știu cum, El îmi era - mereu, la îndemână.  
Am dus cu mine, peste ani, câte ceva din geografia acelor locuri: din întinsul zăpezii care - mereu punctuală - acoperea orașul în cele trei luni de iarnă de peste an, din parfumul florilor de salcâm care împodobeau, primăvara, cărările joase, din tăria și răceala pietrelor care formau munții ce creșteau din spatele casei noastre și din foșnetul frunzelor de castani strivite sub pași, în fiecare septembrie, în drumul spre școală.  
Trecutul acesta face parte din mine, omul care sunt azi. Îmi definește întreaga existență și știu că, dacă m-aș fi născut în alt loc, aș fi - acum - alt om.
Avem, fiecare, propria poveste. Iar pentru noi, românii, acel ”a fost o dată” începe în interiorul acestei hărți pe care istoria ne-a desenat-o ca fiindu-ne țară. Binecuvântare? Blestem? E liber, fiecare, să-și numească așa cum dorește, Începutul.
Eu voi alege acel ”dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic” al lui Petre Țuțea: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

La mulți ani, România!

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

nu xmas (d'ont take Christ out of Christmas)

„ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat cu biserici!” Petre Țuțea
De Crăciun, 
Isus umblă din casă-n casă
își caută loc pentru încă o naștere:
”-E voie cu Viața?”
Îi facem semn
”-Ssst! Intră încet,
să nu audă vecinii,
așează-te aici, după gratiile coastelor
și încearcă să taci.”

Îl înghesuim în biserica dinlăuntrul nostru
un irod se detonează afară
ne ținem respirația cum făceam în copilărie, la v-ați ascunselea
să nu ne găsească, să nu ne găsească, să nu ne găsească

liniște

îl scoatem pe Isus dintre coaste 
îl recompunem și îl luăm de mână
pășim printre poze zimțate

un copil ne privește, zâmbind:
”-Uite, mamă, Moș Crăciun!”
”-Ssst! E doar lumina zăpezii înghețate
încearcă să taci.” 
îi spune mama
apoi se apleacă peste el, îl recompune
îl ia de mână
pășesc printre poze zimțate

S-a întors Moș Gerilă...

vineri, 23 septembrie 2016

pastișă la toamna care a venit



anamneză: rochița colorată, sandalele prăfuite, cărăbușii de mai, depărtările, Iubirea. trecutul are contur, toate sunt aranjate în rădvanul pe care un prinț, sosit la vremea potrivită, l-a împiedicat să se transforme în dovleac, la miez de noapte.
apoi, timpul se schimbă și noi ne recreăm: altă rochiță, altă Iubire, alt prinț venit să salveze alt rădvan. și să-l transforme-n diamant. la fel pe deget și la fel în păr. și la fel pe rochia albă-albă. 
redundant? mai degrabă senzația de actual, asupra unui timp care a fost și reînvie, unic - totuși - de fiecare dată (vezi gustul madlenei lui Proust). O poveste ce rezumă în ea omenirea și te îndeamnă să  renunți la hotarul imaginat între adevăr și mit. și să-ți dorești o lume fără oglinzi, în care să te recunoști după ceea ce ești în interior. să te identifici cu ceea ce simți. 
pentru că Dragostea este singurul lucru care contează.

duminică, 17 iulie 2016

undeva, în Florența

”Da bambino, sapevo che dietro un muro di pietre o il tronco rugoso di una pianta, dentro la tana di un roditore o nel nido di un uccello si nascondeva sempre qualcosa di prezioso e, quando mi capitava di trovare uno di quei piccoli tresori, mi sentivo invadere da una felicita così grande da pensare che nella vita avrei sempre avuto il compito di scoprire qualcosa di nascosto.” (Lapo in ”Il giallo di Ponte Vecchio” di Letizia Triches)

miercuri, 8 iunie 2016

gânduri

Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturaţi-l pe artist” al lui Joey Goebel.
În povestea lui Goebel, ineditul constă în metoda folosită pentru actul de creație: torturarea artistului.
Considerând că, în ziua de astăzi, succesul obţinut de artişti face ca aceştia să se bucure de faimă şi bogăţii şi să-şi piardă impulsul creator, că singurul chin prin care mai trec aceştia este unul autoindus (cu referire la alcoolism, droguri, adulter), Lipowitz arată că nu există suferinţă autentică în rândul artiştilor de azi şi propune recompensarea artistului nu cu bani, faimă sau sex ci cu... privaţiuni. Foster Lipowitz îşi justifică acţiunea prin aceea că adevăraţii artişti se lăsau pradă suferinţei fără ajutorul „experimentelor”, exemplificând cu Dostoievski, Zola, Rilke, Kafka, van Gogh sau Beethoven. Şi alege o persoană „destinată” unei existenţe de artist torturat, asigurându-i acea „durere constructivă” de care acesta ar avea nevoie pentru a se afla în dispoziţie creatoare.
O încercare de a răsturna imagini, înlocuind clasicul „ceea ce nu te omoară te face mai puternic” cu ineditul „ceea ce nu te omoară te face să-ţi doreşti să mori” dar şi o revenire la principiul machiavelic al scopului care ajunge să scuze prea mult. Totul este posibil în această poveste.
Artistul este Vincent Spinetti iar Harlan este impresarul său... sau torţionarul... sau prietenul... Harlan avea să afirme: „Am găsit un băiat care ne dădea speranţă. I-am legat picioarele şi mâinile cu bucăţi de funii blonde şi brunete. L-am torturat pe artist. L-am torturat bine. Şi i-am vândut suferinţa(...).”
Toţi cei care "ajută" la devenirea artistului Vincent Spinetti - şi mă refer aici la Foster Lipowitz dar mai ales la Harlan, cel care se declară nu doar impresarul, dar şi prietenul artistului - sunt foarte buni învăţăcei ai lui Machiavelli. Lipsa de scrupule constituie o virtute iar ei sunt nişte simulanţi perfecţi: par miloşi dar cruzimea şi viclenia de care dau dovadă îi ajută să-şi realizeze scopul. Scop care scuză mijloacele, e adevărat... dar acest scop este o cauză înaltă.
Și totuși…
La anii maturității, Mircea Eliade avea să afirme despre propria suferință îndurată de-a lungul devenirii sale: „Nu aş fi scris niciodată un rând dacă profesorul de română nu s-ar fi amuzat răutăcios cu prilejul unei compoziţii de ale mele, în care vorbeam de cozile de piatră ale cometelor. Nu aş fi citit niciun roman franţuzesc până târziu dacă profesorul de franceză nu m-ar fi urmărit ani de-a rândul cu dispreţul lui iezuit şi distant.” Iosif Frollo, profesorul de franceză de la liceul „Spiru Haret” i se adresase: „Dumneata eşti o fiinţă ciudată, Eliade... Se vede că citeşti mult am văzut-o şi din tezele dumitale. Cu toate acestea n-ai nicio ordine în idei, trebuie să fie o neregulă nemaipomenită în capul dumitale.”
În "Mitologii subiective", Octavian Paler afirmă că atât cel ce scrie un vers cât şi cel ce pictează un tablou pune în această creaţie a sa şi "o picătură de sânge" pe care vrea s-o salveze, astfel, de la moarte. Iar Edgar Allan Poe enumeră "Creaţia" printre cele patru condiţii ale fericirii.
Așadar…
Eu cred în suferința fetelor din lotul de gimnastică. Așa cum cred în suferința și în privațiunile tuturor sportivilor care fac performanță.
Dar mai cred că fără suferință și privațiuni nu se ajungea atât de sus. Că locul acela, al suferinței, e locul în care – conștient sau nu –fiecare persoană care are ceva de dăruit alege să trăiască. Aceste persoane ”torturate” se salvează, cumva, de la moarte, prin ceea ce realizează. Și trec în Eternitate. Dar nu obligatoriu. Pot alege, oricând, să renunțe.
Artistul din povestea lui Goebel a scris, ”prin tortură” o carte. Apoi, a hotărât că nu va renunța: „În acea seară m-am gândit şi la acea a doua lume, unde este posibilă fericirea, unde iubirea poate exista cu o soţie şi un copil şi cu vacanţe de vară. Apoi m-am gândit la locul acesta pe care l-am ales eu, unde singurul aşa-zis copil pe care-l voi avea vreodată este cartea pe care am scris-o, şi în acea noapte am hotărât că vreau să mai am unul.”

vineri, 13 mai 2016

”Cine nu-l poate iubi până la absurd n-are niciun rost să se mai încurce cu el”, afirmă - referindu-se la Dumnezeu - cel care nu poate vorbi despre fericire decât ”din auzite”. (Emil Cioran - Lacrimi și sfinți)