Colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
Când privesc spre norul lor fragil
Şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
Şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
Să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
În ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.

Să m-aşez cu faţa către cer
Fulgii să mă ningă peste gene
Să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
Câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
Şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
Să mă-nec în lacrimi când îi spun
Poezii. Şi mult să râdă mama.

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
Să mă ierţi, că am greşit prea multe
Şi de când ai mei s-au dus la cer
Nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
Nu mai sunt, demult, copil cuminte
Plâng prea mult şi prea ades greşesc
Şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
Şi nu par să-mi meargă toate bine
Ar mai fi un lucru de făcut:
Să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

îngerii noştri...

Îngerul meu e alb şi uşor. Uneori îl confund cu puful unui porumbel... plutesc mai mereu prin oraş pene mici, moi şi fine desprinse din aripile lor. În copilărie îmi plăceau culorile. Acum mă tem de ele. Dacă nu sunt egale, îngerul meu se pătează... e atât de alb!
Îngerul tău are aripi de hârtie. Când bate vântul îl înălţăm pe cerul de metal cum făceam cu zmeiele de carton, în copilărie. Când plouă, îl aşezăm cu grijă în zâmbetele noastre, să se joace cu îngerii-copii.



îngerul meu...

îngerul tău...

îngerii-copii...