sâmbătă, 18 ianuarie 2014

I dare you

motto: iar Nero, ”părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide”

Cum să-ți educi copilul în spiritul adevărului și dreptății când dascălul, cel care ar trebui să pună umărul la munca pe care te străduiești să o faci, îi năruie, acestuia, toate visele? 
Să stai la catedră, să-ți privești discipolii în ochi, și să le spui că trebuie să învețe. Că nimic nu se obține în viață - nu-i așa? - decât prin muncă cinstită și efort. Doar tocindu-ți coatele pe mesele sălilor de lectură, studiind mii, zeci de mii de pagini (între noi fie vorba, cititul e de preferat, deseori, ascultării cursului în amfiteatru, pentru simplul motiv că, adesea, profesorul a uitat să se pună la zi cu actuala legislație). Dascăli care așteaptă de la discipoli doar recunoașteri, dincolo de existența/inexistența oricăror merite ale acestora. Care au grijă să-și obișnuiască învățăceii cu poziția umilinței, obligându-i să accepte un parcurs simplificat la: ”eu pot, dar voi nu puteți”. 
Și cum poți privi în ochi un astfel de învățăcel pentru care, inițial, lumea întreagă (a cărților) erai tu, când pentru viața privată ai alte reguli decât cele pe care le predici de la înălțimea catedrei? Când pentru tine și ”ai tăi” ai alte măsuri pentru măsurarea adevărului. Când dincolo de privirea și cuvintele alese, ai gânduri ascunse pentru a-ți asigura ”tihna” materială, profitând de încrederea ce ți-a fost investită. Dar tihna spirituală? Aceasta înseamnă ceva? Cum te simți când cobori cele două trepte care separă catedra de restul lumii? Când îți privești copilul în ochi și te sperie ideea că ai eșuat în ”funcția” de părinte? Când realizezi că ”odrasla” ta n-ar fi reușit în viață fără impulsul pe care trecătoarea funcție pe care ai deținut-o te-a ajutat să i-l dai? Și cum te simți când știi că încrederea cu care ai fost investit de colegi, ai folosit-o împotriva lor, pentru binele tău. Doar al tău. 
Te provoc, stimate domnule profesor, să gândești adânc aceste fraze. Când urci acele două trepte, în drumul către catedră, să ai în vedere că înălțimea îți e dată pentru a putea fi văzut și auzit mai bine, nicidecum pentru că ai fi mai sus. Că, vizibil fiind, gesturile și acțiunile tale contează mai mult decât ale celorlalți semeni și că - vrei ori nu vrei - trebuie să fii exemplu pentru cei care te privesc. Și trebuie să le recunoști munca și valoarea dincolo de orice ranchiune personale. 
Să-ți recunoști limitele ca părinte, pentru a putea fi recunoscut ca om. 

“La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). 
Să fie societatea noastră o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!)? O societate în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut? 

dixi et animam meam liberavi