joi, 3 aprilie 2008

Arta văzută de un... profan


Sau hai să privim puţin altfel lucrurile. Să spunem că eu sunt o persoană care (din nefericire!) nu a citit biblia (exceptând câteva capitole din Noul Testament), care merge destul de rar (prea rar!) la biserică pentru a se întâlni acolo cu Dumnezeu... dar sunt, totuşi, o persoană care îşi spune cu conştiinciozitate (religiozitate, chiar) rugăciunea în fiecare seară... şi nu mă refer aici doar la seara zilei ci aşa... în general, la toate înserările mele sufleteşti care pot interveni în orice timp al zilei. Sau al nopţii. Şi mai fac eu ceva: pentru a nu-l căuta pe Dumnezeu printre atâtea stele şi atâtea galaxii, pentru a-l avea, cum ar veni, mai la-ndemână, eu I-am făcut un loc în mine, în „colţul cu icoane” al sufletului meu şi de acolo Îl chem de câte ori simt că mi-e greu să fiu pe această lume. Mi-e mai aproape Dumnezeu aşa, în mine... iar pentru a sta acolo, El îmi cere doar să iubesc... pentru că El este iubire.
Şi acum, pot să te întreb pe tine, cel care citeşti aici: sunt eu o persoană credincioasă? Am eu dreptul să vorbesc despre El? Dacă răsunsul tău este negativ, nu are sens să citeşti mai departe. Ar fi doar pierdere de vreme.
Dar dacă îmi dai o şansă, dacă încerci să înţelegi trăirile sufletului meu, aşa zbuciumate şi ciudate cum sunt ele, atunci am să-ţi spun părerea mea, de profan, despre... artă.
Ca şi pe Dumnezeu, arta (aşa cum o înţeleg eu) o port în suflet. Pentru că acolo mă doare când vreunul din simţurile mele percepe ceva ce îmi place, mă extaziază, are valoare estetică pentru mine, adică îmi pare a fi... artă.
Uite, când eram mică, eram „foarte pricepută” la... poezii şi la pictură! Am fost numită, o vreme, „poeta clasei” (pompos şi caraghios, ştiu, dar aşa a fost!) iar eu doream să mă fac... pictoriţă! Câteva desene de-ale mele vândute prin „cercul de desen” şi câteva diplome la concursuri mai mult decât „regionale” mă „îndreptăţeau” să am astfel de... aspiraţii :).
Dar la o răscruce timpurie din viaţa mea am ales (din fericire?) alt drum. Şi aşa am rămas eu fără tangenţă cu arta. Şi totuşi...
Pot să privesc ore în şir un tablou, fără să mă plictisesc. Cu condiţia să mă „doară frumos” când încerc să desluşesc formele îmbrăcate în culorile pe care pictorul le-a aşezat pe pânză... pot să mă „pierd” într-un peisaj, imaginându-mă parte integrantă din el, aşa cam ca într-un vis pe care-l ai cu ochii deschişi, când stii că eşti aici, dar tu te porţi prin alte timpuri, prin alte spaţii... Şi mai pot eu să citesc şi să citesc şi iar să citesc o poezie până când versurile ei îmi străbat nopţile, visele, tot. Până când cuvintele ei îmi intră în sânge şi sunt plină de ea atât de mult încât simt că circulă prin mine. Dar asta doar dacă e artă. Aşa cum simt eu arta...
Poate lipsa mea de educaţie în domeniu mă face să nu înţeleg „arta zilelor noastre”! Poate faptul că şcolile făcute de mine nu m-au învăţat „mijloacele de exprimare” a ceea ce se numeşte artă contemporană mă determină, deseori, să ies încruntată dintr-o galerie de artă în care intrasem să mă deconectez, privind o expoziţie... Poate nu înţeleg eu „frumuseţea” monştrilor aruncaţi cu încrâncenare pe pânza împovărată să poarte pe ea rătăcirile deseori sângerânde ale unor suflete bântuie... nici „dadaismele” care înnobilează multe creaţii literare nu mă sensibilizează pe mine, fără ca asta să însemne, cumva, că le contest valoarea... atâta doar că... nu le „simt”... aşa amendez eu tot ceea ce nu-mi place... nu „simt” acel ceva... şi gata...
Dar când sunt revoltată, am dreptul să strig! Iar acum, asta vreau să fac! Să urlu! Pentru că ieri, „deschizând” ediţia on-line a unui ziar, un biet căţel (mă urmăresc căţeii în primăvara asta!) îmi cerea ajutorul! Sufletul lui era deja în cer şi îmi spunea că a murit în numele artei... şi că nu a fost bine... că nu i-a folosit la nimc... şi că, de fapt, nici nu l-a întrebat nimeni dacă doreşte să facă acest sacrificiu... că alta i-ar fi fost alegerea, atunci!
Pentru mine, asta nu e artă, pentru că deşi mă doare, nu mă „doare frumos”, ci mă doare îngrozitor! Şi nu mă doare faptul că un biet nebun a legat un biet căţel acolo, condamnându-l, cu mintea sa bolnavă, la moarte prin înfometare sub privirile îngăduitoare ale celorlalţi! Mă doare că atât de mulţi „oameni sănătoşi” au acceptat - pentru a nu părea, cumva, demodaţi, lipsiţi de atingerea artei moderne - cu seninătate acest „sacrificiu” nu inutil ci revoltător de-a dreptul! Mă doare că cei prezenţi acolo s-au extaziat şi au aplaudat în faţa „talentului” unui nebun doar de teama de a nu părea demodaţi şi învechiţi! Şi mă doare că nu s-a găsit nimeni să cumpere „exponatul” viu, la crearea căruia „artistul” nu-şi adusese oricum contribuţia cu nimic, şi să-i redea libertatea... şi viaţa!
Dacă asta este „arta contemporană”, eu prefer să stau departe de ea... şi mă bucur că atunci, la acea răscruce timpurie din viaţa mea, am ales alt drum... nu aş fi putut să fiu niciodată artistă...

Niciun comentariu: