Morţii mei

Aproape de capătul dinspre răsărit al satului, părăseşti drumul principal şi iei dealul pieptiş. Cam aşa cum faci cu viaţa... Mai zâmbeşti unui copil, te mai latră un câine, mai dai bineţe unui trecător. Urci. Gâfâi. Pentru mulţi, acesta e ultimul urcuş.
Drumul se îngustează iar pomii ce-l mărginesc îşi proiectează coroanele direct pe albastrul cerului. Totul este înalt, aici. Doar tu eşti mic.,puţin prea mic, parcă. Sau, în orice caz, nu-i pasă nimănui de tine. Totuna dacă eşti sau nu.
Măceşi înfloriţi îmbracă trunchiurile puternice deasupra cărora verdele frunzelor începe să acopere înălţimile. Şi păsările. Atât de multe păsări! Nu se aude nimic altceva afară de cântecul lor. Abia te înduri să mergi mai departe. Unde vei găsi ceva mai frumos? Raiul...
Dintr-o dată, copacii dispar. Doar verde. Ca într-un desen al unui copil care a adormit cu pensula în mână, după ce a pictat iarba. Doar iarba.
Ridici privirea şi o vezi: poarta din lemn, străjuită la stânga de tufa de liliac alb iar la dreapta de corcoduşul care se joacă de-a anotimpurile. Acum trei săptămâni se juca de-a iarna, ningându-şi albul petalelor peste cei care treceam pe sub crengile lui. Acum, cumva maturizat, îşi leagănă aguridele pe crengile acoperite de frunze. Împingi poarta mare şi grea şi te întrebi la ce foloseşte acoperişul deasupra ei. Poate, dacă nu eşti hotărât, să poţi sta şi să gândeşti bine ce vrei să faci, chiar dacă vremea este potrivnică. Să nu greşeşti, cumva, hotărârea...
Păşesc. Nu trebuie să număr rânduri sau parcele,nici cruci. Paşii mei cunosc drumul. O broască ţestoasă traversează cărarea fără să se sinchisească prea mult de mine. Îşi înalţă capul şi îşi vede mai departe de drum. E obişnuită cu morţii. Ştie că aici e locul lor şi ei nu-i pot face niciun rău.
Mormintele noi sunt mai înalte. Parcă morţii nu s-au îndurat, încă, să coboare în adâncuri. S-au întins peste iarbă şi apoi şi-au tras o plapumă de pământ peste ei... Te aştepţi să-şi dea plapuma la o parte şi să se ridice, scuturându-se de ierburi şi ţărână. Să se plângă, puţin, că e prea tare pământul, că le-au înţepenit oasele. Şi, apoi, să plece liniştiţi, către casă...
Pe mormânt, florile au început să răsară. Lângă crucea nouă, de lemn, cu numele tatălui meu, alte cruci, de piatră, îmi amintesc de bunicii care îmi înfrumuseţau vacanţele de vară... bunica aplecată peste vatra unde cocea pâinea şi bunicul plecând cu sapa în dealul unde via nu ştia să aştepte... Peste patru morminte mai în faţă, alte cruci. Alţi bunici. Bunica îmi întindea pere de culoarea soarelui în timp ce bunicul dulgherea şi mirosea a lemn şi a răşină..Apoi, dincolo de coroana cireşului, alte cruci: doi unchi, o mătuşă şi un verişor... acesta din urmă nedrept de tânăr. Şi parcă toţi, în jur, sunt morţii mei... numele şi pozele de pe cruci îmi amintesc crâmpei din viaţa mea... din viaţa lor...
Deschid ediţia îngrijită de Perpessicius a poeziilor lui Eminescu, atât de îndrăgită de el, şi îi citesc câteva versuri. „Cu mâine zilele-ţi adaogi...” asta ştiu că-i plăcea... se şi potriveşte acum... i se potriveşte: „Când unul trece, altul vine/ În astă lume a-l urma,/ Precum când soarele apune/ El şi răsare undeva.”
Broasca ţestoasă m-a ajuns din urmă şi mă priveşte nedumerită... O şopârlă se strecoară printre ierburile de lângă cărare. E ciudat câtă viaţă încape într-un cimitir. Dincolo de gard începe pădurea.
Închid cartea şi îmi las în urmă morţii. Trag după mine poarta grea şi privesc acoperişurile satului, desenate printre crengi. Unele semeţe şi puternice, altele aplecate şi stând să cadă. Toate ascund vieţi, amănunte...
Biserica se înalţă trainică încercând, parcă, să zgârie cerul. Acolo m-au botezat pe mine...
Am morţii mei în spate şi viii în faţă. Eu sunt, parcă, la mijloc...

fluturi

Lepidopteră tăcută deşirând pe aripi fâşii de curcubeu, sufletul meu îşi odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor tale, frecându-şi picioarele de gândurile ce îşi aşteptau întruparea.
Ştiam dinainte ce urma să rosteşti şi îţi răspundeam cu zbateri de aripi. Câte una pentru fiecare cuvânt de-al tău, ca o zvâcnire de împliniri timpurii, la ceas de – încă – preludiu.
Atâtea zbateri... şi pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale mele. Dorinţă de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-mi cădeau de pe aripi conturând sentimente... şi roşu... atât de mult roşu! Rană sau iubire. Zbateri...
Doar aripile te uimeau! Fără ele eram un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite. Amintiri... eram din nou cocon şi aveam timp să-mi împlinesc toate visele... să-mi crească alte aripi acoperite de alte pulberi deşirând culori din curcubeu. Să pot zbura din nou pe fruntea ta, uimindu-te cu alte zboruri!
Ce bine că e încă noapte! Mai pot visa...

Poveste

Priveşte-n cer şi spune-mi: curge sânge?
Că-mi picură-asfinţitul din privire
Şi, atârnată-n lacrima ce plânge,
Nu pot s-aştern zăpezi peste iubire.

Nu mai aprind –la noapte – carul mare!
De-acum păstrez făclii doar pentru tine
Şi sufletul mi-l strâng căuş din care
Să-ţi dau să sorbi ce-a mai rămas din mine.

Mi se topeşte carnea ca de ceară
Mă scurg uşor pe-o filă de poveste
Şi-aştept să vii să mă citeşti spre seară
Când luna-şi suflă-argintul în ferestre.

Eu am să pun să-ţi pregătescă tronul.
Când vii, nebunul ne va da de ştire
Iar îngerii vor da – din ceruri – tonul
Şoptitelor poveşti despre iubire.

Arta văzută de un... profan

Sau hai să privim puţin altfel lucrurile. Să spunem că eu sunt o persoană care (din nefericire!) nu a citit biblia (exceptând câteva capitole din Noul Testament), care merge destul de rar (prea rar!) la biserică pentru a se întâlni acolo cu Dumnezeu... dar sunt, totuşi, o persoană care îşi spune cu conştiinciozitate (religiozitate, chiar) rugăciunea în fiecare seară... şi nu mă refer aici doar la seara zilei ci aşa... în general, la toate înserările mele sufleteşti care pot interveni în orice timp al zilei. Sau al nopţii. Şi mai fac eu ceva: pentru a nu-l căuta pe Dumnezeu printre atâtea stele şi atâtea galaxii, pentru a-l avea, cum ar veni, mai la-ndemână, eu I-am făcut un loc în mine, în „colţul cu icoane” al sufletului meu şi de acolo Îl chem de câte ori simt că mi-e greu să fiu pe această lume. Mi-e mai aproape Dumnezeu aşa, în mine... iar pentru a sta acolo, El îmi cere doar să iubesc... pentru că El este iubire.
Şi acum, pot să te întreb pe tine, cel care citeşti aici: sunt eu o persoană credincioasă? Am eu dreptul să vorbesc despre El? Dacă răsunsul tău este negativ, nu are sens să citeşti mai departe. Ar fi doar pierdere de vreme.
Dar dacă îmi dai o şansă, dacă încerci să înţelegi trăirile sufletului meu, aşa zbuciumate şi ciudate cum sunt ele, atunci am să-ţi spun părerea mea, de profan, despre... artă.
Ca şi pe Dumnezeu, arta (aşa cum o înţeleg eu) o port în suflet. Pentru că acolo mă doare când vreunul din simţurile mele percepe ceva ce îmi place, mă extaziază, are valoare estetică pentru mine, adică îmi pare a fi... artă.
Uite, când eram mică, eram „foarte pricepută” la... poezii şi la pictură! Am fost numită, o vreme, „poeta clasei” (pompos şi caraghios, ştiu, dar aşa a fost!) iar eu doream să mă fac... pictoriţă! Câteva desene de-ale mele vândute prin „cercul de desen” şi câteva diplome la concursuri mai mult decât „regionale” mă „îndreptăţeau” să am astfel de... aspiraţii :).
Dar la o răscruce timpurie din viaţa mea am ales (din fericire?) alt drum. Şi aşa am rămas eu fără tangenţă cu arta. Şi totuşi...
Pot să privesc ore în şir un tablou, fără să mă plictisesc. Cu condiţia să mă „doară frumos” când încerc să desluşesc formele îmbrăcate în culorile pe care pictorul le-a aşezat pe pânză... pot să mă „pierd” într-un peisaj, imaginându-mă parte integrantă din el, aşa cam ca într-un vis pe care-l ai cu ochii deschişi, când stii că eşti aici, dar tu te porţi prin alte timpuri, prin alte spaţii... Şi mai pot eu să citesc şi să citesc şi iar să citesc o poezie până când versurile ei îmi străbat nopţile, visele, tot. Până când cuvintele ei îmi intră în sânge şi sunt plină de ea atât de mult încât simt că circulă prin mine. Dar asta doar dacă e artă. Aşa cum simt eu arta...
Poate lipsa mea de educaţie în domeniu mă face să nu înţeleg „arta zilelor noastre”! Poate faptul că şcolile făcute de mine nu m-au învăţat „mijloacele de exprimare” a ceea ce se numeşte artă contemporană mă determină, deseori, să ies încruntată dintr-o galerie de artă în care intrasem să mă deconectez, privind o expoziţie... Poate nu înţeleg eu „frumuseţea” monştrilor aruncaţi cu încrâncenare pe pânza împovărată să poarte pe ea rătăcirile deseori sângerânde ale unor suflete bântuie... nici „dadaismele” care înnobilează multe creaţii literare nu mă sensibilizează pe mine, fără ca asta să însemne, cumva, că le contest valoarea... atâta doar că... nu le „simt”... aşa amendez eu tot ceea ce nu-mi place... nu „simt” acel ceva... şi gata...
Dar când sunt revoltată, am dreptul să strig! Iar acum, asta vreau să fac! Să urlu! Pentru că ieri, „deschizând” ediţia on-line a unui ziar, un biet căţel (mă urmăresc căţeii în primăvara asta!) îmi cerea ajutorul! Sufletul lui era deja în cer şi îmi spunea că a murit în numele artei... şi că nu a fost bine... că nu i-a folosit la nimc... şi că, de fapt, nici nu l-a întrebat nimeni dacă doreşte să facă acest sacrificiu... că alta i-ar fi fost alegerea, atunci!
Pentru mine, asta nu e artă, pentru că deşi mă doare, nu mă „doare frumos”, ci mă doare îngrozitor! Şi nu mă doare faptul că un biet nebun a legat un biet căţel acolo, condamnându-l, cu mintea sa bolnavă, la moarte prin înfometare sub privirile îngăduitoare ale celorlalţi! Mă doare că atât de mulţi „oameni sănătoşi” au acceptat - pentru a nu părea, cumva, demodaţi, lipsiţi de atingerea artei moderne - cu seninătate acest „sacrificiu” nu inutil ci revoltător de-a dreptul! Mă doare că cei prezenţi acolo s-au extaziat şi au aplaudat în faţa „talentului” unui nebun doar de teama de a nu părea demodaţi şi învechiţi! Şi mă doare că nu s-a găsit nimeni să cumpere „exponatul” viu, la crearea căruia „artistul” nu-şi adusese oricum contribuţia cu nimic, şi să-i redea libertatea... şi viaţa!
Dacă asta este „arta contemporană”, eu prefer să stau departe de ea... şi mă bucur că atunci, la acea răscruce timpurie din viaţa mea, am ales alt drum... nu aş fi putut să fiu niciodată artistă...