dincolo de omenie, trufia

– părerea mea –

Cel puţin, asupra unui lucru suntem cu toţii de acord: nu avem dreptul să distrugem Pământul. La nivel declarativ, e simplu: lecţii (inutile) în programa şcolară de pretutindeni, cântece (din toate sferele muzicale) care deplâng planeta, programe politice (niciodată respectate) care promit protecţia mediului.
Altfel, competiţia “care pe care” desfăşurată la scară planetară (Oh, şi nu numai! Cerurile ne sunt deschise, extratereştrii, galaxiile, Universul întreg ne aşteaptă!) îşi vede mai departe de nebunia care a cuprins-o.
Vinovata Japonie ascunde sub preşul de cenuşă radioactivă nu doar greşelile făcute după dezastrul din 11 martie, dar şi inconştienta toleranţă arătată, anterior acestei date, societăţilor care erau responsabile cu buna funcţionare a centralelor nucleare.
Când un oficial japonez a vorbit, la scurt timp după cutremur, că priveşte dezastrul ca pe o pedeapsă pentru mândria şi aroganţa japonezilor, acesta a fost blamat şi silit să-şi ceară scuze. Scuze faţă de cine? Faţă de poporul greu încercat, umilit, trădat. A făcut-o, dar acest lucru nu a rezolvat problemele. Nici ale oamenilor, nici ale planetei. Pentru că problemele nu sunt jos, la cei de rând, ci acolo, sus, la cel mai înalt nivel. Acolo unde trufia este la ea acasă. Ca şi cum Hiroshima şi Nagasaki nu sunt decât două cuvinte ale trecutului care dau drepturi depline asupra viitorului.
Cam asta am simţit şi când am vizionat Nuclear Boy, creat de un japonez pentru a le explica celor mici dezastrul. Mai exact, în acel filmuleţ s-a găsit loc pentru blamarea “vecinilor” care, la Three-Mile-Island şi la Cernobîl, au avut şi ei proprii copii nucleari, unul dintre ei chiar mult mai… faimos. Un fel de: priviţi dragi copii, nu (doar) noi suntem cei vinovaţi pentru planetă, alţii au făcut la fel (ba chiar mai grav) înaintea noastră.
Şi dacă, totuşi, nu e chiar aşa? Dacă, să zicem, băieţelul nuclear al japonezilor e mai puternic şi devine din ce în ce mai… celebru? Lipsa informaţiilor ori inexactitatea lor, ştirile controversate, anunţurile făcute şi apoi retrase nu fac decât să demonstreze că autorităţile japoneze sunt depăşite de situaţie. Populismul ieftin de genul consumului, în public, de legume provenite din zonele aflate în vecinătatea centralei de la Fukushima parcă nu mai poate masca neputinţele şi parcă nu mai poate convinge nici măcar pe cei obişnuiţi să suporte multe. Iar ceea ce pune pecete definitivă acestei incapacităţi este afirmaţia guvernanţilor că vor reflecta la toate soluţiile, inclusiv la cele care apar în presă! Nu-ţi fuge, oare, pământul de sub picioare gândindu-te că, de fapt, marii specialişti japonezi nu există? Ori că, dacă există, sunt total depăşiţi de situaţie?
Ce umeri mici are Ţara soarelui răsare! Unde să aşeze, acum, atâta responsabilitate?