luni, 28 iulie 2008

A doua scrisoare către tine


(atât de apăsător, cerul)

Îţi aminteşti când îţi spuneam că pot închide cerul în palme? Ştii, aşa cum am făcut demult cu fluturele acela întârziat pe floarea de cais. Dar i-am dat repede drumul să nu-i închid şi zborul. Fără zbor rămânea doar un vierme cu vise...
Azi îţi scriu despre cer. Nu-l mai pot închide în palme. Ţin în ele sufletul meu. La început s-a zbătut ca fluturele acela, dar eu am închis mai bine strânsoarea... Ştiam că dacă nu o fac, va zbura...
Acum stă chircit în palmele mele şi mă priveşte rugător. Vorbim rar şi cuvintele noastre sunt mute ca întunericul. Eu îi promit că voi învăţa să te uit şi nu va mai avea nevoie de aripi. Îi vor ajunge visele... Şi îmi îngenunchez tâmpla peste el, să-i ţină de cald în toamna ce a început să vină.
Şi cerul acesta, tot, care mă apasă.

miercuri, 23 iulie 2008

P.S. la prima scrisoare

Am uitat să-ţi spun: nu trebuie să-ţi faci niciun fel de griji. Nu aştept răspuns la scrisorile mele. Aşa făceam şi în copilărie: răspundeam tot eu în locul fluturilor. Nu m-am schimbat prea mult de atunci, deşi tu n-ai zice asta...
Dar acum mă grăbesc. Vara s-a supărat puţin şi a plecat iar eu trebuie să-mi ţin loc de anotimp. Altfel vine toamna prea devreme. Deja mi-au căzut câteva frunze, pe jumătate verzi, din mesteacănul-plantat-astă-toamnă.
Şi încerc să privesc mereu spre cer ca şi cum aş vrea să mă mai nasc o dată, din zboruri. Doar că îngerilor mei li s-a făcut frig şi au plecat să se îmbrace. Cred...

marți, 22 iulie 2008

Prima scrisoare către tine

culorile

Totul zace îngrămădit în mine, nu ştiu de când sau de unde. Aşa cum vin ploile la munte, vara. Unde fuseseră norii aceia grei, că doar ce privisem cerul şi era înalt şi albastru. Atât de albastru! Mă gândisem chiar să hoinăresc puţin, dincolo de orice marcaje sau poteci, atât eram de încrezătoare. Şi dintr-o dată, înălţimile se prăbuşesc în mine şi culorile se chircesc toate în lumini de fulgere, lăsându-mi întunericul lipsit de orice culoare.
Aşa a fost când te-am luat de mână să-ţi arăt lumea mea: ţi-am simţit privirea ca un fulger brăzdându-mi noaptea. Ca şi cum toate culorile se strânseseră în tine, prea egal, şi albul strălucitor îşi făcea loc prin absenţa culorilor mele. Am tresărit atunci şi îngerii mei au crescut dintr-o dată. Acum sunt femei şi bărbaţi şi nu-i mai văd înlănţuiţi în joaca lor. Se privesc ciudat când se ating, întâmplător. Şi îmi simt gândurile vinovate. Ca şi cum aş încerca să-ţi descompun lumina în culori, pentru a-mi colora nopţile. Nu ar trebui să te mai ating, să-ţi păstrezi lumina intactă, cu toate culorile strânse în ea, atât de egal. Ca o dorinţă de perfecţiune...
Aşa că am hotărât să-ţi scriu scrisori. Ele sunt, toate, pentru tine. Chiar şi atunci când n-ai crede asta.
Începutul e mai greu. Mereu se întâmplă aşa. Dar când neliniştile vor trece, voi putea să-ţi povestesc despre mine iar tu mă vei accepta ca pe o întâmplare de care să-ţi poţi aminti cândva. Când lumina ta va aprinde cerul, spre asfinţit...
Iar dâra aceasta de culoare de pe sufletul meu e de la mângâierea ta de atunci, când îmi spuneai cât de mult crezi în mine...

joi, 10 iulie 2008

Gânduri de ploaie...

Tu nu mă vezi, eu nu mai sunt în afară. De aceea nici nu ştii unde să mă cauţi, în fotografie. Am renunţat la mine, cea dinafară şi m-am păstrat doar pe dinăuntru şi apoi m-am închis în mine. Mă deschid, uneori, şi mai las câte un fluture să intre iar când îi dau drumul el se transformă în înger. Ca şi cum sufletul meu ar fi raiul...
Tu poţi să îmi auzi şi tăcerile, de aceea am învăţat să tac pentru tine. În mine, sunt mult mai puţin femeie şi mult, mult mai mult copil. De aceea plâng mereu printre cuvinte şi apoi îmi trag nasul, că-mi uit mai mereu şerveţelele prin vremuri de zâmbete, unde nu e nevoie de ele.
Eu aşa am crezut: că iubirea rezolvă totul. Şi lacrimile trec: nu-ţi mai tragi nasul... cam tot aşa cum trecea răceala de la siropul de brad, în copilărie... şi nu mai era o problemă că uitai batista acasă.
Nu ştiu cum se face, dar eu am întotdeauna lacrimile la-ndemână. Parcă nu se mai termină. Ca o litanie dintr-o zi mohorâtă, de duminică, în care toţi credincioşii au adormit şi doar eu şi Dumnezeu mai suspinăm.
Eu mă pregătesc pentru povestea mea. Şi pentru că ştiu că-ţi plac poveştile, am să ţi-o spun într-o seară.
Până atunci, mai modelez cuvinte.

marți, 8 iulie 2008

Ca şi cum viaţa

M-a suflat un anotimp peste ceafa lumii. Ca pe o rugăciune spusă repede, pe nerăsuflate. Sau poate ca pe o datorie împlinită pentru a putea să-şi vadă mai departe de ale lui. Am dansat o vreme cu fulgii, în căderea lor dintre jocurile de îngeri şi apoi am mai privit o dată spre înalt. Să mai văd promisiunea cerului pentru când mă voi întoarce. Şi alunecarea să-mi fie mai uşoară. Dar Dumnezeu se întorsese la ale lui şi fulgii mari mi se mai topeau în privire. Zăpezile mele s-au transformat în ploi prelinse peste zâmbete încă nenăscute. Ca nişte dureri tăcute, la vreme de necuvinte. Sau ca un legământ până la moarte pentru viaţa abia începută...
M-am desprins uşor din îmbrăţişarea văzduhului şi am aşteptat. Niciun sunet. Nimic. Parcă închisesem, după mine, uşile cerului. Mi-am aşezat visele în căuşul sufletului şi am pornit să mor câte puţin. Pentru a împini promisiunea reîntoarcerii...
Şi continui să mă întorc. Uneori îmi mai pictez zâmbete pe faţă. Le scot din buzunarul copilăriei unde le-am ascuns de pe vremea când mai poposea circul în oraşul nostru şi mă aşez cu ele în faţa oglinzii. Şi dimineţile mă găsesc clădind zile pe care le doresc cu colţuri de guri ridicate.
În drumul meu către înapoi, îl mai caut pe Dumnezeu, în înalturi. Şi îmi mai deschid când şi când sufletul, să-mi privesc visele încă o dată. Sunt încercănate şi se topesc şi ele, cum mi se topeau zăpezile în priviri, demult. Şi îmi plâng printre gene.
Ca şi cum viaţa mi-ar fi dat numai lacrimile. Uneori mai scriu cu ele despre tine.