poncif

Vă mai amintiți dialogul: 

” - Ce oră e?” 

” - O eternitate!”

Așadar, 

pentru că mai e o eternitate până la primăvară, 

și pentru că vara s-a sfârșit acolo unde ar fi trebuit să înceapă, 

haideți să punem un diez în fața acestei toamne târzii! 

Măcar s-o înălțăm cu-n semiton!

Epigonii

(”măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”)

Eminescu.

Mai moare o dată. Ca la fiecare 15 iunie, an de an.

Îl omorâm noi, cu nepăsarea, cu indolența noastră. Și, mai ales, cu toleranța noastră la prostie.

Jurnalistul (formator de opinie, așadar!) clujean Sabin Gherman regretă că face parte din acest popor, acuzând Bucureștiul de nedrepte decizii. Nu a reflectat, însă, asupra faptului că cei care sunt în fruntea diverselor instituții și au puteri decizionale acolo, la București, provin, în mod covârșitor, din alte regiuni ale țării. Inclusiv din Transilvania. 

Liviu Andrei - un scriitor (cel puțin, așa își spune - n-am văzut, n-am citit, nu contest) din Caracal, nu mai vrea ”Transilvania jegoasă” la el în țară! Și, dacă tot e scriitor, profită de ocazie și e în trend cu micii scriitori care vor să ajungă mari: e vulgar. Și își bagă ceva, în Ardeal. Ce luceafăr, ce floare albastră? Mădularul!  Și apoi, ”Transilvania are literatură proastă” mă face să mă întreb câtă literatură o fi citit acest domn, înainte de a începe să scrie. El n-are nevoie nici de ”munții scârboși” (!?) ai Transilvaniei și afirmă, ca un ultim argument al delirului său, că ”oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza... Reflectați la asta!”. Eu l-aș ruga pe Liviu Andrei să reflecteze el, asupra geografiei. Dacă nu a României (și, implicit, a frumoasei noastre Transilvanii), cel puțin a locului unde s-a născut. Oltul, râul în care, probabil, se scălda în copilărie, străbate Transilvania (județele Harghita și Covasna, în mod special). Legenda Oltului și a ”fratelui” său, Mureșul, ar trebui cunoscută de orice școlar care a depășit clasa a-IV-a, cu atât mai mult de persoane care se numesc scriitori. Dacă nu cunoști miturile și legendele unui popor, nu-i cunoști identitatea culturală. Atunci, cu ce drept vorbești despre ea?

La scurt timp după Revoluția din Decembrie, m-a apucat disperarea când am văzut-o pe Andreea Esca în cartea de istorie, alături de Mihai Viteazul. Gândeam, atunci, că o gafă mai mare în procesul de educație a copiilor noștri, nu putem face. Iată că m-am înșelat. Putem mai mult. Mult mai mult.

***

Așadar, Eminescu:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

……….

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Mihail Eminescu - Scrisoarea I)

I dare you

motto: iar Nero, ”părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide”

Cum să-ți educi copilul în spiritul adevărului și dreptății când dascălul, cel care ar trebui să pună umărul la munca pe care te străduiești să o faci, îi năruie, acestuia, toate visele? 

Să stai la catedră, să-ți privești discipolii în ochi, și să le spui că trebuie să învețe. Că nimic nu se obține în viață - nu-i așa? - decât prin muncă cinstită și efort. Doar tocindu-ți coatele pe mesele sălilor de lectură, studiind mii, zeci de mii de pagini (între noi fie vorba, cititul e de preferat, deseori, ascultării cursului în amfiteatru, pentru simplul motiv că, adesea, profesorul a uitat să se pună la zi cu actuala legislație). Dascăli care așteaptă de la discipoli doar recunoașteri, dincolo de existența/inexistența oricăror merite ale acestora. Care au grijă să-și obișnuiască învățăceii cu poziția umilinței, obligându-i să accepte un parcurs simplificat la: ”eu pot, dar voi nu puteți”. 

Și cum poți privi în ochi un astfel de învățăcel pentru care, inițial, lumea întreagă (a cărților) erai tu, când pentru viața privată ai alte reguli decât cele pe care le predici de la înălțimea catedrei? Când pentru tine și ”ai tăi” ai alte măsuri pentru măsurarea adevărului. Când dincolo de privirea și cuvintele alese, ai gânduri ascunse pentru a-ți asigura ”tihna” materială, profitând de încrederea ce ți-a fost investită. Dar tihna spirituală? Aceasta înseamnă ceva? Cum te simți când cobori cele două trepte care separă catedra de restul lumii? Când îți privești copilul în ochi și te sperie ideea că ai eșuat în ”funcția” de părinte? Când realizezi că ”odrasla” ta n-ar fi reușit în viață fără impulsul pe care trecătoarea funcție pe care ai deținut-o te-a ajutat să i-l dai? Și cum te simți când știi că încrederea cu care ai fost investit de colegi, ai folosit-o împotriva lor, pentru binele tău. Doar al tău. 

Te provoc, stimate domnule profesor, să gândești adânc aceste fraze. Când urci acele două trepte, în drumul către catedră, să ai în vedere că înălțimea îți e dată pentru a putea fi văzut și auzit mai bine, nicidecum pentru că ai fi mai sus. Că, vizibil fiind, gesturile și acțiunile tale contează mai mult decât ale celorlalți semeni și că - vrei ori nu vrei - trebuie să fii exemplu pentru cei care te privesc. Și trebuie să le recunoști munca și valoarea dincolo de orice ranchiune personale. 

Să-ți recunoști limitele ca părinte, pentru a putea fi recunoscut ca om. 

“La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). 

Să fie societatea noastră o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!)? O societate în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut? 

”dixi et animam meam liberavi”