marți, 28 aprilie 2009

Vânzătorul de îngheţată

Toţi îl iubeam.
Îl întâlneam în vacanţele de vară, la intervale de câteva zile, pe uliţele din satul bunicilor. Împingea toneta pe a cărei vopsea scorojită încă se mai distingeau biluţele colorate, îngrămădite în cornete ce păreau mereu prea mici.
Din loc în loc se oprea şi îşi ademenea micii muşterii.
Ne ridicam fericiţi din praful uliţelor şi ne grăbeam spre case pentru a cere părinţilor bănuţul necesar cumpărării celor câtorva clipe de răcoare şi arome. Pentru că azi era cu bani.
Aşa striga vânzătorul de îngheţată, printre cetele de pofticioşi: „Azi cu bani, mâine fără bani!” Şi nu ştiu cum se făcea, dar în satul acela uitat de lume, vânzătorul de îngheţată ajungea tot în zile „cu bani”. Niciun copil nu-şi amintea să fi primit vreodată „fără bani” aroma colorată.
Ne înşiram în faţa lui, zâmbind. Îi întindeam pumnul mic, în care strângeam cu grijă bănuţul încălzit de atâta dorinţă iar cu cealaltă mână primeam, aproape cu evlavie, cornetul.
După ce şi ultimul dintre noi îşi lua porţia de fericire, vânzătorul de îngheţată pleca mulţumit, nu înainte de a ne asigura că îi suntem la fel de dragi pe cât ne este el nouă şi că aşteaptă următoarea întâlnire cu tot atâta nerăbdare. Şi, cine ştie? Poate data viitoare va fi o zi „fără bani”...
Într-o vară, toneta apăruse şi a doua zi.
Ne-am privit uimiţi de atât nesperat noroc şi am alergat după ea. Demult nu mai văzuseră acele uliţe atâta fericire!
Dar vânzătorul de îngheţată striga în gura mare: „Azi cu bani, mâine fără bani!” fără să-i pese că ne înşela aşteptările. Că „azi” trebuia să fie „fără bani”.
- Fără bani? Ia uite la ei, împieliţaţii! Hai, căraţi-vă de aici! Frumos v-au învăţat părinţii! Să cerşiţi! se stropşise el, supărat de îndrăzneala noastră.
- Dar ai zis că mâine...
- La fel spun şi acum: mâine! Azi, însă, e cu bani!
Niciunul dintre noi nu avea bănuţul pregătit în pumn. Şi nimeni nu s-a grăbit spre casă pentru a-l cere. Ne-am reluat jocul uitat în ţărâna drumului şi ne-am ascuns în adâncuri de suflete una din primele dezamăgiri pe care viaţa ni le rezervase.
De atunci nimeni nu l-a mai iubit pe vânzătorul de îngheţată.
*
Am crescut. Nu mai tânjesc demult după cupele reci şi colorate.
Dar am învăţat că oamenii sunt asemeni copacilor: nu trebuie să-ţi desenezi iubirile pe ei, să nu-i răneşti cu fericirea ta.
Şi că viaţa e un vânzător de îngheţată care aşteaptă să-ţi deschizi pumnul şi să-i întinzi bănuţul pentru fiecare aromă pe care ţi-o oferă. Astăzi. Nu există mâine.

6 comentarii:

Quasimodo spunea...

Foarte frumos!
Mi-a plăcut povestea ta.
Mie îmi place şi astăzi, la fel de mult ca în copilărie, îngheţata.
Cât despre oameni, aşa cred şi eu: nu trebuie să-i răneşti nici cu propriile-ţi fericiri şi nici să le atârni în suflete propriile-ţi amărăciuni.
Zi bună să ai.
Quasimodo

beth spunea...

„Să nu iubeşti, să nu urăşti: iată jumătatea oricărei înţelepciuni. Să nu spui nimic, să nu crezi nimic: iată cealaltă jumătate.”
Schopenhauer ştia el ce spune, cu siguranţă!
Totuşi... nu e prea trist, aşa?
Îmi pare că Poetul simte mai frumos când afirmă: „Pentru un om, o, câtă lume!”
Mulţumesc pentru oprirea ta aici, Quasimodo. Şi pentru cuvinte, deopotrivă.

renata spunea...

Excelent textul! Si povestea in sine...
Vezi? Aici...
"Niciunul dintre noi nu avea bănuţul pregătit în pumn. Şi nimeni nu s-a grăbit spre casă pentru a-l cere. "
Copiii au un instinct al dreptatii, al corectitudinii si o demnitate care, undeva, mai tarziu in viata se atrofiaza. La unii dispar de tot. Aceia au toate sansele sa guste succesul din plin.

beth spunea...

Renata,
Mulţumesc pentru frumoasele cuvinte. Povestea este „aproape” reală. :) Evident că am „îmbunătăţit” realitatea pe ici, pe colo...
Dar am a-ţi spune ceva: eu nu cred în succesul de care vorbeşti. Aceea este minciună, nu succes. Fără demnitate, corectitudine şi dreptate... nu, n-ar fi decât o spoială. Pentru că ar însemna că şi oamenii din jurul tău (prietenii, deci!) ar fi la fel. Cine şi-ar dori aşa ceva?
Sigur, poate eu sunt prea desprinsă de cotidian. Sau, poate tu eşti prea ancorată în el.
Logica mea ar fi: dacă îmi face rău, la ce bun? :)

renata spunea...

Draga Beth,
Din succesul acela despre care vorbesc eu, tu, prietenii mei/nostri, n-au gustat,cred, niciodata.
E succesul caruia de atatea ori i-am spus in fata "insa pe calea ce-ai deschis, n-oi merge niciodata"...

Dar nu-i poti nega existenta acestui tip de succes. Nu poti spune ca nu te-ai ridicat niciodata in picioare, nu din respect sincer, ci din obligatie, sa saluti un fost coleg, ajuns om de succes sau un aproape necunoscut care ti-e superior, sef, ceva de genul asta, care e in mod oficial,recunoscut, un om de succes.
Succesul pe care-l traiesc eu zilnic se compune fie si numai din atat: libertatea de-a ramane perdant dar remarcat, printre atatia oameni de succes.

beth spunea...

Văzusem ghilimelele, Renata. :) Şi ştiu că tu nu eşti omul unui astfel de „succes”! Nici nu i-aş spune succes. E, de fapt, o amăgire într-o lume de mucava.
Sigur că am aplaudat şi eu la comandă. Doar am fost pionieră! :) Pe măsură ce am crescut, am încercat să o fac tot mai rar. Mă crezi sau nu, reuşesc. Cel mai mult prin neimplicare. Poate nu e o soluţie, dar mi-e bine aşa.
Pe tine te admir. Îţi admir răbdarea şi perseverenţa. Mie mi-au cam pierit. La capitolul „răbdare” stau cel mai prost.
După câţiva ani de la Revoluţie (a fost, chiar dacă deturnată de „oameni de succes”!) m-am întors la cărţi iar din cotidian iau doar strictul necesar: câteva articole citite „în diagonală” şi cam 10 minute de TV pe zi, timp în care citesc banda de ştiri. Ca să ştiu pe ce lume mă aflu :)
Şi pentru că eu, când mi se spulberă visele, mă retrag în carapacea mea.
Totuşi, cred în frumuseţea acestei lumi. Dar, recunosc, de multe ori închid ochii pentru a nu-i vedea şi urâţenia. Ca şi cum, dacă nu o văd nu există...

Îmi place acest dialog, Renata! Aşadar, îţi mulţumesc :)