- filă de jurnal -
Îi priveşti mai întâi coperta şi, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleşesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de desluşit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, şoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense şi la fel de inutile: cine-şi mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o aşezi pe genunchi şi te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file şi, când te dezmeticeşti, observi că ai pierdut. Un an?... sau câţi?... şi încerci să înţelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ţi-e greu, te întorci la visuri. În ele ştii, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbeşti, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ţi deschisă, uitată pe genunchi şi, dintr-o dată, faţa li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbeşti visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îţi scoţi toate pansamentele sub care îţi ascunzi, de obicei, poveştile. Și te priveşti în oglindă. Îţi îmbraci, pe rând, toate vieţile tale de până atunci şi le îndrepţi cutele de la rochiţe. O alegi pe cea care se asortează aşteptărilor tale. Şi, neapărat, zâmbeşti în timp ce chemi toată lumea aceea care locuieşte în tine. „Azi e ziua mea!” le spui şi toţi te sărbătoresc în timp ce un înger vă priveşte aşezat, cuminte, pe o scară. Şi dacă uneori îţi vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, ţin în braţe curcubeul.
În vis îţi eşti şi zenit şi nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ţi desenezi soarele. Şi ştii că Dumnezeu îţi face cu mâna ori de câte ori îţi ridici privirea spre cer. Şi zâmbeşti. Şi nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, eşti întotdeauna tu.
Afară e noapte şi din nou dimineaţă. Se trag focuri de armă în numele păcii şi, în numele progresului, se promovează josnicia.
Şi nu deschizi geamul de teamă să nu-ţi intre viaţa peste visuri.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
6 comentarii:
Am văzut, undeva, ce-ai scris despre Balc. Despre vânătoare. Şi mi-am amintit că acum vreo doi ani, undeva, în Harghita, străbătând o pădure ce nu se mai sfârşea (întunericul mă face claustrofobă) am zărit în lumina farurilor o vulpe. Nu ştiu cum, tocmai în momentul acela, deşi era trecut de miezul nopţii, deşi mă aflam pe un drum secundar ce nu putea fi aglomerat nici ziua, se strânseseră trei, patru maşini în coloană şi încă una tocmai trecuse pe contrasens.
Vulpea aştepta la marginea şoselei, într-o curbă, să treacă măgăoile cu ochi orbitori şi zgomot cumplit, se uita când la dreapta, când la stânga , înclinând şi răsucindu-şi capul cu un fel de curiozitate politicoasă, n-avea pic de teamă şi părea născută pentru a fi pieton model!
Absenţa fricii şi răbdarea ii dădeau un aer princiar. Înţelept. N-avea nimic din personajul pe care noi îl numim „cumătră” şi care bântuie poveşti si fabule deopotrivă. Era mai mult decât o vieţuitoare a pădurii, era o „persoană”.
Renata,
Iartă-mă că-ţi răspund cu întârziere.
Adevărul este că nu prea ştiu ce să spun...
Aş putea să-ţi spun că sunt Peter Pan. Şi că sunt înconjurată de o grămadă de animăluţe de pluş (şi multe, multe alte lucruri!) care au suflet, au viaţă... Dar nu ştiu dacă-mi vei da crezare. Ştefan Viziru al lui Eliade spunea, în „Noaptea de Sânziene”, că cerurile se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească... Dar eu cred că tu ştii cum...
Sau pot să spun că-mi merge şi mie la inimă dragostea altruistă şi dezinteresată a unui animal pentru că am avut prilejul de a pune la încercare prietenia meschină şi frivola fidelitate a Omului, aşa cum spune Edgar Allan Poe în „Pisica neagră”.
În orice caz, îmi plac oamenii care iubesc animalele.
Îţi mulţumesc pentru trecere şi pentru semn, Renata.
pf... amintirile sunt cel mai de pret lucru pe care il avem... ele ne incurajeaza cateodata, dar si visele, in care, cum ai spus si tu, poti sa fii tu insati.... nimeni nu te vede, nimeni nu te judeca..visele sunt perfecte, de aceea rareori se indeplinesc.... :(...
cand am citit si eu dragul meu jurnal (cum obisnuiam sa ii spun), m`au cuprins niste trairi greu de descris, unice chiar..parca simteam iar tot ce simteam in urma cu multa vreme, ani intregi.. ce nu`mi place e ca constat ca viata trece repede.. poate prea repede...
Claudia,
am văzut că îţi place „cartea îndrăgostiţilor de dragoste” cum spunea Perpessicius despre „Maitreyi” a lui Mircea Eliade. Asta mă bucură cu adevărat.
Am sesizat şi melancolia ta. O „boală” care te maturizează prea devreme iar mai apoi, când copilul din tine ar fi trebuit demult să se odihnească printre amintiri, prezenţa lui te copleşeşte. Nu poţi îndrepta nimic... Vorbesc din experienţă...
Totuşi, lasă amintirile pentru mai târziu. Eşti atât de tânără! :)
Mulţumesc pentru vizită şi pentru gândul frumos lăsat aici.
"cartile" mele vechi sunt acoperite de praf de multa vreme... parca viata mea a luat-o la goana nebuneste spre inainte asa ca nu mai am timp sa privesc inapoi, iar cartea mea veche este acum acoperita cu praf... n-am timp nici sa-mi trag sufletul, daramite sa privesc inapoi... si uneori e rau... pentru ca nu mai pot invata din greseli si le repet... dar de cele mai multe ori e bine... pentru ca nu stiu niciodata ce ma asteapta inainte si mai tot ce se intampla este dincolo de asteptarile mele... dar ce-mi aduce zambetul este ca cei care depind de mine sunt multumiti... asa ca vreau sa raman langa ei cat mai mult...
Elena,
Mai întâi, bine ai revenit pe blogul meu! Mă bucură prezenţa ta aici.
Apoi, ce-aş putea să-ţi spun despre ritmul infernal al timpului fără să fiu acuzată de redundanţă? Aş putea să-ţi spun o poveste scurtă: Există, undeva, un deal. Nu-ţi poţi închipui câtă frumuseţe e înghesuită acolo, primăvara! Totul este înflorit iar mărăcinii nu fac excepţie de la această regulă colorată şi atât de parfumată. Apoi, păsări, broaşte ţestoase, arici, şopârle, albine, fluturi... atât de mulţi fluturi! Dacă ar fi să numesc toate acestea într-un singur cuvânt, aş spune: „Viaţă!” Şi totuşi, mai sunt şi crucile acelea albite de vreme... şi pozele decolorate de pe ele... Din acele poze îmi zâmbesc atâtea amintiri! Şi simt cum trece vremea...
Oricum, tu eşti o luptătoare şi vei face faţă solicitărilor care te consumă acum, sunt convinsă de asta! Uite, am văzut pe blogul tău că ai ales din Nietzsche: „ce nu mă distruge mă face mai puternic”.
Eu mă regăsesc, mai degrabă, în alt aforism al său: „într-o dragoste adevărată sufletul acoperă trupul”.
Dar asta e, deja, altă poveste...
Trimiteți un comentariu