(poveste-joc de 1 iunie)
- Am sosit.
- Mmda... nu te-a chemat nimeni. Dar, dacă tot eşti aici, ce ştii să faci?
- Păi... uneori, scriu.
- Scrii?! Şi, cam ce scrii? Despre ce, adică.
- Despre zboruri. Ştii: fluturi, cărăbuşi, aripi, îngeri...
- Îngeri?! Nu, te rog, prea mulţi îngeri! Vrem ceva original, ceva nou. Tendoane şi muşchi, înţelegi? Azi, îngerii sunt depăşiţi, demodaţi.
- Dacă sunt demodaţi, aş putea scrie despre asta:
Prea mulţi îngeri născuţi din cuvinte de ceară
Demodaţi şi tăcuţi îşi iau zborul din noi
Poleind peste lume prea multă sfială,
Este vremea, acum, să-i chemăm înapoi.
Orice plâns nerostit a născut câte unul
Orice vers lăcrimat a sfârşit într-un zbor...
- Nu, nu, stai! Opreşte-te!
- ?!
- Sfială? Lacrimi? În niciun caz! Vrem dezinvoltură, fără complexe. În plus, poftim, rime! Unde ai mai văzut tu, rime! Azi se scrie în alb, poemul se simte, există independent de forme rigide; fără bariere stilistice, fără...
- Înţeleg. Atunci, fără rime:
prea mulţi îngeri acoperă cerul
aripile lor albe nu mai au loc printre nori
îşi ciocnesc zborurile lângă tâmplele noastre
şi ne cresc lespezi albe-n cuvinte
prea mulţi îngeri atârnă de cer
îşi izbesc căderile de lutul din noi
uneori însufleţindu-l...
- Nu, nu, Nu! Opreşte-te! Fără încărcătură stilistică, fără balast. Simplu. Înţelegi? Scurt. Astăzi, lumea nu mai are timp să citească.
- Bine. Pot încerca o proză scurtă, atunci:
În dimineaţa aceea se trezise mai devreme. Auzise un zgomot ciudat în cireşul din faţa casei şi deschisese fereastra. Câţiva îngeri aşezaţi pe crengile înroşite de rod îi făcură cu mâna. Aveau cireşe la urechi şi...
- Destul! Totul este demodat, sună a poveste, a copilărie. Vrem realism, transfigurare. Şi fără îngeri, înţelegi? Fără înge... Ei, ce faci? Unde pleci?!
*
Totuşi, astăzi avem dezlegare la îngeri!
Ne putem amăgi că mai suntem copii
Chiar de anii ce trec lasă-n urmă răsfrângeri
Adunate-n tăceri şi în ierni argintii.
Azi e vremea să mângâi copilul din mine
Să-i cobor, din cireş, câţiva îngeri cuminţi,
Să-i şoptesc că povestea se termină bine
Când e spusă, zâmbind, de copiii-părinţi.
7 comentarii:
Măiculiţăăăă, Beth, m-ai rupt!
Nu e cazul să fac quasimodiene exerciţii de stil cu tine. (sper să mă ierte Quasi!)
Vin aici ca la mine acasă... nu! Ca la mine acasă, dacă şi casa mea ar avea o grădină.
Vin, citesc, zic ceva, nu zic...
Dar de data asta mi s-a făcut pielea de găină. Mi se întâmplă doar de frig şi de emoţie. Şi frig nu e, crede-mă!
Grozav text, Beth!
Cuvintele tale mă copleşesc, Renata!
Am vrut să fie un text râsu'-plânsu' doar că mie îmi iese mai mult plânsu' după cum vezi :)
Oricum, comentariul tău m-a făcut să zâmbesc.
Mă bucur că te simţi ca acasă aici şi te poftesc cât mai des. Şi pentru că suntem vecine :) (remember: "eşti pe strada mea, Beth!") şi eu intru des pe paginile tale şi rezonez cu ale tale cuvinte...
Gradina... da... am bucăţi de suflet şi în ea... Cine ştie, poate vreodată ajungi prin acest colţ de ţară...
Mulţumesc, Renata!
Draga mea,
trăim într-o lume în care tu eşti de păstrat într-un muzeu intitulat "ultima soluţie".
Acolo te şi păstrez, fiindcă dincolo de aparenţe, sunt conştientă că asta e ultima soluţie şi sper să-mi laşi poarta din spate a grădinii intredeschisă, atunci când mă voi refugia.
Renata, dacă mă păstrezi în muzeu, e clar: sunt expirată, ca şi îngerii mei :(
Dacă sunt ultima soluţie, mai am ceva de aşteptat... :)
Nu, Beth!
La muzeu nu se păstrează lucruri expirate.
Oare trebuie să scriu pe blog povestea cu Muzeul ca să mă înţelegi?
Muzeul e ca un uter. Cea mai sigură casă. La Muzeu păstrezi lucrurile pe care vrei să le aperi de rele, fiindcă ştii că-ţi vor folosi. Tot în Muzeu se ţin şi creaţiile viitorului, pe care nu le poţi înţelege încă.
Muzeul e casa din vis (plus gădină)a fiecăruia.
Îmi pare rău că te-am supărat.
Poezia cu îngeri, în varianta cu rimă, aceea clasică şi demodată, îmi place cel mai mult.
Eu am scris asta cu aproape doi ani în urmă, când habar n-aveam de Îngerii tăi:
Cafea
Îmi cad doar îngeri în cafea!
Zdreliţii lor genunchi de ceară
se-ndoaie-n mine cât să doară
tacerile de catifea.
Îmi cad “pe alb”, aşa cum sunt,
sinucigaşi de promoroacă,
murind de dragul meu, să-mi treacă
durerea unui gând mărunt,
că eşti, rătăcitor prin mituri,
Nebunul Alb, salvând pieziş
regine făr-acoperiş,
fetiţe aprinzând chibrituri.
Oh, nu, nu m-am supărat, Renata! Chiar nu aş avea de ce! A fost doar o glumă care, se pare, nu prea mi-a ieşit :)
Uite, pentru că stăm pe aceeaşi stradă, eu îi doresc copilului din tine "la mulţi ani!" şi îţi mulţumesc pentru frumoasa poezie. Cum ţi-am mai spus, îmi plac scrierile tale iar poeziile în mod deosebit.
Şi îţi ofer şi eu o poezie pe care am scris-o anul trecut, de 1 iunie. Aşa se şi numeşte: "De 1 iunie". Sper să-ţi placă:
Te-aş întreba, în treacăt, dacă mai eşti copil,
dacă mai scoţi pe-afară poveştile din tine,
dacă zâmbeşti păpuşii cu ochii de vinil
ce-aşteaptă mângâiere pe raft, în magazine?
Te-aş întreba, în treacăt, dacă zâmbeşti în vis
când dau în pârg cireşii din amintirea veche
şi se aprinde luna pe cerul larg deschis
să vezi cum zboară îngeri cu fructe la ureche?
Te-aş întreba, în treacăt, dacă-i şi ziua ta
când eu din cuib de păsări pândesc să vină vara
şi-mi cos peste rochiţă petalele din ea
să-ntâmpin cărăbuşii în frac, când vine seara?
Te rog pe tine, omul oprit spre-a mă citi
Să-mi dăruieşti un zâmbet... şi să mai fim copii!
Ei, ce faci? Îmi dăruieşti un zâmbet, cititorule? :)
Cad pe gânduri, că atât de clare şi detaliate sunt amintirile din copilărie, că sunt dependentă de ele, că mă simt ca şi cum aş fi fost expulzată dintr-o ţară cu limită de vârstă.
Mă mai întreb chiar în momentul ăsta, care a fost clipa în care am părăsit copilăria... Ştiu şi răspunsul. Pe la 16 ani, când am trăit şi înţeles prima nedreptate a cărei victimă nu eram, dar câţiva prieteni buni, colegi de-ai mei i s-au supus... Şi nu i-am mai văzut apoi niciodată.
Când absurdul devine sentinţă definitivă şi înveţi, aproape spontan, că trebuie să te resemnezi ca să supravieţuieşti, că trebuie să faci un compromis, să fii mulţumit că tu ai scăpat...
Iartă-mă, Beth, vorbesc singură.
Da! iată zambetul:
:)
Şi mulţumesc de versurile frumoase!
Trimiteți un comentariu