Tu nu mă vezi, eu nu mai sunt în afară. De aceea nici nu ştii unde să mă cauţi, în fotografie. Am renunţat la mine, cea dinafară şi m-am păstrat doar pe dinăuntru şi apoi m-am închis în mine. Mă deschid, uneori, şi mai las câte un fluture să intre iar când îi dau drumul el se transformă în înger. Ca şi cum sufletul meu ar fi raiul...
Tu poţi să îmi auzi şi tăcerile, de aceea am învăţat să tac pentru tine. În mine, sunt mult mai puţin femeie şi mult, mult mai mult copil. De aceea plâng mereu printre cuvinte şi apoi îmi trag nasul, că-mi uit mai mereu şerveţelele prin vremuri de zâmbete, unde nu e nevoie de ele.
Eu aşa am crezut: că iubirea rezolvă totul. Şi lacrimile trec: nu-ţi mai tragi nasul... cam tot aşa cum trecea răceala de la siropul de brad, în copilărie... şi nu mai era o problemă că uitai batista acasă.
Nu ştiu cum se face, dar eu am întotdeauna lacrimile la-ndemână. Parcă nu se mai termină. Ca o litanie dintr-o zi mohorâtă, de duminică, în care toţi credincioşii au adormit şi doar eu şi Dumnezeu mai suspinăm.
Eu mă pregătesc pentru povestea mea. Şi pentru că ştiu că-ţi plac poveştile, am să ţi-o spun într-o seară.
Până atunci, mai modelez cuvinte.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu