luni, 28 iulie 2008

A doua scrisoare către tine


(atât de apăsător, cerul)

Îţi aminteşti când îţi spuneam că pot închide cerul în palme? Ştii, aşa cum am făcut demult cu fluturele acela întârziat pe floarea de cais. Dar i-am dat repede drumul să nu-i închid şi zborul. Fără zbor rămânea doar un vierme cu vise...
Azi îţi scriu despre cer. Nu-l mai pot închide în palme. Ţin în ele sufletul meu. La început s-a zbătut ca fluturele acela, dar eu am închis mai bine strânsoarea... Ştiam că dacă nu o fac, va zbura...
Acum stă chircit în palmele mele şi mă priveşte rugător. Vorbim rar şi cuvintele noastre sunt mute ca întunericul. Eu îi promit că voi învăţa să te uit şi nu va mai avea nevoie de aripi. Îi vor ajunge visele... Şi îmi îngenunchez tâmpla peste el, să-i ţină de cald în toamna ce a început să vină.
Şi cerul acesta, tot, care mă apasă.

2 comentarii:

elena spunea...

e bine ca ai reusit un asemenea contact cu sufletul tau incat il poti tine in palme.... pentru ca de o saptamana incoace eu simt ca mi-a fost smuls sufletul si bantuie nu stiu pe unde aruncat de colo colo.... sa-mi spui si mie cum sa fac sa mi-l recapat pe al meu...

beth spunea...

Eşti drăguţă, Elena... încerci să-mi ridici colţurile gurii şi îţi mulţumesc pentru asta...
Nu, să nu faci ca mine! Lasă-ţi sufletul să zboare!
Îţi mulţumesc pentru tot (ştii tu...)