Ca şi cum viaţa

M-a suflat un anotimp peste ceafa lumii. Ca pe o rugăciune spusă repede, pe nerăsuflate. Sau poate ca pe o datorie împlinită pentru a putea să-şi vadă mai departe de ale lui. Am dansat o vreme cu fulgii, în căderea lor dintre jocurile de îngeri şi apoi am mai privit o dată spre înalt. Să mai văd promisiunea cerului pentru când mă voi întoarce. Şi alunecarea să-mi fie mai uşoară. Dar Dumnezeu se întorsese la ale lui şi fulgii mari mi se mai topeau în privire. Zăpezile mele s-au transformat în ploi prelinse peste zâmbete încă nenăscute. Ca nişte dureri tăcute, la vreme de necuvinte. Sau ca un legământ până la moarte pentru viaţa abia începută...
M-am desprins uşor din îmbrăţişarea văzduhului şi am aşteptat. Niciun sunet. Nimic. Parcă închisesem, după mine, uşile cerului. Mi-am aşezat visele în căuşul sufletului şi am pornit să mor câte puţin. Pentru a împini promisiunea reîntoarcerii...
Şi continui să mă întorc. Uneori îmi mai pictez zâmbete pe faţă. Le scot din buzunarul copilăriei unde le-am ascuns de pe vremea când mai poposea circul în oraşul nostru şi mă aşez cu ele în faţa oglinzii. Şi dimineţile mă găsesc clădind zile pe care le doresc cu colţuri de guri ridicate.
În drumul meu către înapoi, îl mai caut pe Dumnezeu, în înalturi. Şi îmi mai deschid când şi când sufletul, să-mi privesc visele încă o dată. Sunt încercănate şi se topesc şi ele, cum mi se topeau zăpezile în priviri, demult. Şi îmi plâng printre gene.
Ca şi cum viaţa mi-ar fi dat numai lacrimile. Uneori mai scriu cu ele despre tine.