Ştiu, ştiu că e târziu. Dar tu, cel ce citeşti acum, nu mă cunoşti şi pot să te mint că mai sunt copil. Pentru că, uite: s-au copt cireşele şi parcă mi le-aş face şi eu cercei. Şi-aş putea să mă prefac că le uit la urechi, ca pe nişte vise de care nu vrei să te desparţi. Poate, totuşi, se împlinesc până la urmă. Mai ales că, în câmp, macii nu şi-au scuturat, încă, toate petalele...
Se spune că nu toţi oamenii vedem lumea la fel. Aceeaşi lume. E ca şi cum ne-am privi în oglindă. Aceeaşi oglindă.
Atâta doar că oglinda ne reflectă trupul, iar lumea sufletul. Arătându-ne ceea ce purtăm în noi: tristeţe sau bucurie, ură sau dragoste, senectute sau copilărie.
Copilărie. Câţi mai păstrăm, în suflete, podul copilăriei? Acel loc în care am aşezat cu strângeri de inimă, lucrurile de care nu am îndrăznit să ne despărţim vreodată, dar am părea atât de caraghioşi să le purtăm după noi, prin viaţă: ursuleţul de pluş cu ochii plânşi, ghidonul de la tricicletă, bileţelul din ora de română.
Azi am urcat, din nou, în podul meu. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată. Nici urmă de praf sau de păienjeniş. Vin des aici şi aerisesc. Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul meu cu gratii, păpuşa cu mânuţa ruptă. Alături, dumnezeul meu. Iar împrejur, visurile mele, toate...
Când aude uşa, păpuşa îşi deschide ochii mari şi albaştri sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă. Iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat. Doar puţin...
Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa, iar el priveşte cerul prin ţigla lipsă din acoperiş pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un an... îi spun, în timp ce mă apropii de el.
-A mai trecut un an... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui albastră mă pătrunde (când privesc prea mult cerul, ochii mei sunt la fel). Şi îmi citeşte-n suflet, ca într-o carte deschisă. Foaie cu foaie. Uneori i se luminează faţa a zâmbet. Alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare. Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu iar eu privesc prin spărtura acoperişului. Se apropie 1 iunie şi se schimbă anotimpurile. Ar trebui să mă aşez la pândă. În curând va veni...
Se spune că nu toţi oamenii vedem lumea la fel. Aceeaşi lume. E ca şi cum ne-am privi în oglindă. Aceeaşi oglindă.
Atâta doar că oglinda ne reflectă trupul, iar lumea sufletul. Arătându-ne ceea ce purtăm în noi: tristeţe sau bucurie, ură sau dragoste, senectute sau copilărie.
Copilărie. Câţi mai păstrăm, în suflete, podul copilăriei? Acel loc în care am aşezat cu strângeri de inimă, lucrurile de care nu am îndrăznit să ne despărţim vreodată, dar am părea atât de caraghioşi să le purtăm după noi, prin viaţă: ursuleţul de pluş cu ochii plânşi, ghidonul de la tricicletă, bileţelul din ora de română.
Azi am urcat, din nou, în podul meu. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată. Nici urmă de praf sau de păienjeniş. Vin des aici şi aerisesc. Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul meu cu gratii, păpuşa cu mânuţa ruptă. Alături, dumnezeul meu. Iar împrejur, visurile mele, toate...
Când aude uşa, păpuşa îşi deschide ochii mari şi albaştri sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă. Iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat. Doar puţin...
Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa, iar el priveşte cerul prin ţigla lipsă din acoperiş pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un an... îi spun, în timp ce mă apropii de el.
-A mai trecut un an... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui albastră mă pătrunde (când privesc prea mult cerul, ochii mei sunt la fel). Şi îmi citeşte-n suflet, ca într-o carte deschisă. Foaie cu foaie. Uneori i se luminează faţa a zâmbet. Alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare. Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu iar eu privesc prin spărtura acoperişului. Se apropie 1 iunie şi se schimbă anotimpurile. Ar trebui să mă aşez la pândă. În curând va veni...
Un comentariu:
nu, nu vedem cu totii lumea la fel... fiecare o oglindeste prin "sticla" sufletului sau, mai limpede sau... mai opac.
cred ca numai cel care a pierdut legatura cu copilaria a pierdut si umanitatea din el...
Trimiteți un comentariu