Eu sunt o întâmplare. Nereuşită, a spus, la început, tatăl meu (care aştepta un băiat) şi nu ştiu dacă, între timp, şi-o fi schimbat părerea. Acum e prea târziu să mai aflu.. Mai vorbesc cu el doar în vise pe care, de regulă, le uit până dimineaţa. Pentru mama mea, întâmplarea a făcut să fiu „puiul” care aveam nevoie de „fusta mamei” fie şi doar pentru a-mi şterge lacrimile (credea ea). Dar mai ales pentru a-mi revărsa prea-plinul de iubire (ştiam eu).
Privind înapoi, îmi revăd trecerea: un siaj peste oceanul meu de visuri.
Am lăsat în urmă arlechini. Feţe adevărate ascunse sub măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete false, deopotrivă. Sub aceste măşti m-am aflat eu, întâmplarea care sunt.
Când am început să „mâzgălesc” aceste pagini, am scris în prima postare: „scrisul îţi eliberează îngerii sau demonii din interior atunci când ceva prea-plin doare şi începe să dea pe-afară... dar e un preţ pe care îl plăteşti: îţi pui sufletul, dezbrăcat, în palmă. Ca la târg, ca şi cum ar fi de vânzare. Şi parcă nu-l mai poţi proteja deşi e tot ce ai.” Mă întreb dacă realizam, atunci, câtă dreptate aveam... Poate că nu...
Uneori sunt dornică să mă cunosc. Şi am locuri unde vorbesc cu mine însămi, folosind un truc mai vechi: dedublarea. Âme e sufletul meu care a supravieţuit de fiecare dată, chiar dacă l-am înmormântat de câteva ori. Şi de fiecare dată m-a iertat, fără să mă judece prea aspru.
Alteori sunt pre(ten)ţioasă, atât cât pot eu să fiu. Şi am creat un loc unde merg doar după ce îmi încalţ pantofiorii cu toc. Şi mă amăgesc că sunt mai înaltă.
Ce iubesc: zborurile, gâzele, pomii, florile, îngerii, aripile, animăluţele de pluş, zâmbetele, lacrimile, trandafirii mei mov, fluturii, soarele, norii, cerul, ziua de azi (în care aici, la mine, plouă cu soare ca şi vara!), lumea de-a valma... totul!
Ce urăsc: sentimentul acesta mă atinge rar. Dar dacă e să aleg, da! urăsc neputinţa mea de a-i schimba pe acei care aruncă te miri pe unde „ceva” ce nu le mai este folositor. Şi sunt disperată când acest „ceva” e un sentiment frumos. De pildă, iubirea.
Dar tu, cel care mă citeşti acum? Tu cine eşti, omule?
Pentru tine pornesc vechiul gramofon. Sper să-ţi placă.
Dansezi?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 comentarii:
eşti tu, Beth şi eşti unică. sunt mândră să te cunosc (cât este posibil!). iartă-mi tăcerea... a fost perioada de "acumulare".
Mereu găseşti cuvinte frumoase pentru mine, Elena! E ca şi cum ai un buzunar magic, aproape de sufletul tău, şi le tot scoţi de-acolo ca pe nişte iepuraşi albi, drăguţi şi temători, dar mereu cu fundiţe roşii la gât. :) Îţi mulţumesc. Te citesc şi eu, chiar dacă mai rar... chiar dacă mai tăcut...
În ultimul timp am redevenit ceea ce ştiu eu cel mai bine să fiu: o singuratică îmbrăţişată doar de anotimpuri... acum, de toamnă...
Ceea ce nu înseamnă că nu sunt dornică şi de alte îmbrăţişări...
cu drag
nu vrei, totusi, sa adaugi tacerile tale revistei noastre? suntem dornici sa te primim... in conditiile tale...
Mulţumesc din nou pentru încredere, Elena, şi crede-mă că apreciez asta! Doar că răspunsul rămâne, totuşi, negativ... Şi nu e vorba de nicio condiţie... eu nu am pus niciodată condiţii, nicăieri... am pus doar suflet... foarte mult suflet... Am făcut totul cu foarte mult drag... doar atât. Nu mai vreau să repet experienţa. Am prostul obicei să mă ataşez de lucruri (care pentru mine au valoare sentimentală iar nu materială, - aşa că mă vei ierta, sper, dacă ies din canoanele creştine cu acest ataşament; ştii, ataşament faţă de lucruri gen animăluţe de pluş, "trăistuţa fermecată" pe care am primit-o acum doi ani de Moş Nicolae, mirosul de scorţişoară, pagini de revistă...) şi adevărul este că urăsc despărţirile...
Vă doresc succes şi promit să vă urmăresc parcursul.
Mulţumesc de vizită şi te mai aştept.
si totusi... beth, draga mea, noi nu avem limite... noi suntem creatori, daca ai urmarit ai putut vedea. daca ti se pare ca esti prea trista, vom compensa noi. eu nu am fost deloc productiva in ultima vreme, am avut numai probleme iar asta ma usca de energie, asa ca oricum ar fi scrierile tale, pe mine, una, nu ma deprima, daca de asta te temi. inteleg bine ce spui, dar talentul tau trebuie sa se vada! parerea mea! pupici
Beth, numai ce am scris si eu cu o zi inainte pe blogul meu ceva asemanator...eu sint ca unul din sclavii neterminati ai lui Michelangello...intr-o parte nu vezi decit o bucata de piatra si pe ici colo cite o particica bine finisata...dar sint o opera de arta in lucru.
Psalmul meu preferat 139 trebuie sa-l citesti. Beth...chiar daca parintii nu ne-au asteptat, si nu ne-au dorit, dincolo de ei un Dumnezeu care numara si firele din capul cuiva si iti stie inima cu deamanuntul, a stiut de tine. El ne-a tesut in chip ciudat si inainte ca sa existam , toate zilele ne-au fost planificate. Facem parte dintr-un plan urias...noi nu sintem un vis, o intimplare...pe noi ne-a facut o mina creatoare, si a pus in noi din insasi atributele Lui Dumnezeu...
Uita-te la felul in care scrii...este asa un dar. Scrisul tau vine din felul cum gindesti; si asta este asa o minune. Apoi gindurile sint cele care dau nastere la faptele tale...pina si faptul ca iubesti creatia Lui Dumnezeu vorbeste despre tine...
Sint lucruri care nu le putem schimba in viata; dar atitudinea noastra poate face asa o diferenta...iar tu...se pare ca stii s-o faci.
Blessings...si zimbete! Deasupra tuturor vegheaza Parintele...ala care ne-a vrut si ne-a iubit...si care se bucura sa te vada pe tocuri...ca e semn ca ste simti bine...
Rodica,
îţi mulţumesc că ai fost aici şi pentru cuvintele lăsate, deopotrivă. Iartă-mi întârzierea răspunsului, am intrat rar în ultimul timp pe acest blog.
Poate ar trebui să ştii: nu sunt atât de tristă cum îţi poate părea atunci când citeşti ceea ce am scris.
De curând, mi-a spus cineva (om în toată firea!) că-i dau lacrimile când citeşte multe din scrierile mele. Eu credeam că numai mie...
cu prietenie
Trimiteți un comentariu