miercuri, 22 octombrie 2008

De suflet

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul ar putea fi, totuşi, pescăruşi.

Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...

Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.

Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...

Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.

Sunt departe de ţărm...

Niciun comentariu: