Poveste cu mine

Poveste cu mine
(şi cu prieteni)
Am venit nepermis de repede şi puţin a lipsit ca această grabă să nu mă coste viaţa. Ca un fel de „iată-mă!” chiar dacă nu mă chemase, încă, nimeni. Dar pentru că era Ziua Întâmpinării, am vrut să fiu la locul de întâlnire la timp, să întâmpin - cu ţipătul meu de viaţă - lumea care, pe atunci, avea aromă de zăpadă. Iar lumea m-a întâmpinat şi ea cu zori somnoroşi amestecaţi cu fulgi mari şi cu îngeri. Totul era alb: culorile erau atât de egale încât, preschimbate în alb, nu le puteam distinge. Dar le ştiam acolo. Ca o promisiune pentru vremea când se vor odihni în mine.
O lume ghemuită în zâmbetele mamei, în distanţa (prea mare) până la braţele puternice ale tatălui şi în lacrimile mele. Cam aici mi se termina, pe atunci, orizontul.
Apoi, lumina şi-a făcut loc dincolo de gardul acoperit de nămeţi şi orizonturile mi s-au îndepărtat.
Au urmat cuvintele. Am descoperit în ele un loc minunat în care mă puteam ascunde. Până în ziua în care Harpocrate s-a cocoţat împreună cu mine în piersicul din spatele grădinii şi în timp ce îmi picta gropiţe pe obraji şi litere din cartea lui Iov pe suflet, mi-a cerut să-mi pun de acord limba şi inima. De atunci mă ascund şi în tăceri.
Am o grămadă de prieteni. Stau aşezaţi pe rafturile bibliotecii şi mă privesc peste umăr. Unul dintre ei mi-a atras atenţia că „nimeni nu este obligat să se studieze pe sine însuşi. Dar, dacă o face, n-ar trebui să trişeze.” Aşa că, fără să trişez, am să vă spun ce am eu mai bun: lacrimile. Şi ce am mai rău: lacrimile. Şi nu ştiu cum se face că-mi sunt mereu la îndemână. Îmi spunea un prieten că „lacrima este criteriul adevărului în lumea sentimentelor. Ea nu înseamnă plâns. Există o dispoziţie pentru lacrimi care se exprimă într-o avalanşă internă.” Şi că „la Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile.” Iniţial, am crezut că vrea să mă facă să zâmbesc. Apoi am văzut că nu la mine se uita când a spus asta...
Un alt prieten se declară un „întârziat”, un „postcoce” (opusul lui precoce), afirmând: „mă ‘coc’, adică, în toate privinţele, cam cu zece ani mai târziu. De aceea sunt mereu în urma vârstei pe care o am, adică sunt mereu tânăr.” Am să-l plagiez puţin şi am să declar că eu sunt un adult-copil fără şansa de a mă „coace” vreodată. Pentru că, uite: pulsez în faţa jucăriilor de pluş; am, pentru ele, o reală slăbiciune. Le zâmbesc mereu, oriunde le văd. Ele mă înţeleg întotdeauna, altfel nu mi-ar răspunde cu acelaşi zâmbet complice. (ei, ştiam eu că veţi râde, mai bine nu vă spuneam! :))
Sunt departe de ceea ce se numeşte „un om înţelept”. Cel puţin nu în sensul pe care îl dă Epicharmus acestui cuvânt atunci când afirmă că esenţa înţelepciunii este sintetizată în cuvintele „nu te pripi să ai încredere în oameni”. Eu am mereu încredere în ei şi nu vreau să vă spun că am fost, uneori, dezamăgită. Doar că, uite: un alt prieten mă bate pe umăr, amintindu-mi că „atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimic.” Are şi el dreptate.
Ce am învăţat până acum: că nadirul este şi zenit, depinde, doar, de unde priveşti; că, dacă ai aripi, trebuie neapărat să zbori, altfel te vor stânjeni grozav în mersul acesta pe pământ; că, atunci când iubeşti, nu cuiele te ţintuiesc pe cruce ci propria-ţi dragoste; că, uneori, frumuseţea doare mai mult decât ceea ce este urât şi că, dacă iubeşti cu adevărat, poţi urca la cer aşa cum urcă fumul din căţuie. Şi poţi auzi tăcerile îngerilor. Trebuie doar să crezi în ei. Şi în tine...
Am scris toate acestea pentru că e din nou vremea să mă nasc. Amintirile mele sunt (a câta oară!?) una în alta, un fel de „mise en abym” care sfârşeşte în căsuţa de pe al cărei geam am văzut prima oară cerul. Şi chiar dacă aici, în oraşul ce-mi e atât de drag, zăpezile nu mai sunt „cât gardul” aşa cum erau în orăşelul copilăriei mele, (ba chiar, deseori, lipsesc cu desăvârşire), eu tot în albul zăpezii mă voi naşte. Al acelei zăpezi. Vor fi acolo şi fulgii, şi îngerii, şi lumina...
Lumina... de câteva zile miroase, din nou, a lumină...
Simţi şi tu, nu-i aşa?...
*
Prietenii mei din bibliotecă sunt, în ordinea menţionării lor în text:
O. Paler (în „Calomnii mitologice”)
Emil Cioran (în „Lacrimi şi sfinţi”)
Gabriel Liiceanu (în „Uşa interzisă”)
Ernest Hemingway (în „Bătrânul meu”)
Trebuie să vă mai fac o dezvăluire: domnii de mai sus îmi sunt prieteni de „cincizeci la sută” (ştiu noţiunea asta de la un alt prieten) ceea ce înseamnă că doar eu îi cunosc pe ei, nu şi ei pe mine. :)