Două cărţi, o singură întrebare, două răspunsuri... Ce alegeţi?

Zilele acestea am terminat de citit „Despre îngeri” a lui Andrei Pleşu, carte pe care am prezentat-o aici, locul unde am hotărât, în ultimul timp, să-mi prezint lecturile.
Joi, l-am descoperit pe raft, la Cărtureşti, pe George Steiner cu „Errata. O autobiografie”. Voi face prezentarea cărţii imediat ce o voi termina de parcurs. Spun doar că această carte constituie, pentru mine, o provocare. Dar, la timpul potrivit.
Deocamdată, am ajuns la capitolul în care George Steiner tratează problema acceptării sau nu a preceptului biblic potrivit căruia duşmanul trebuie nu doar iertat, ci chiar iubit. Autorul consideră că acest lucru este aproape de neconceput pentru firea umană. Şi atrage atenţia chiar asupra preferinţei lui Dumnezeu pentru cumplita echitate a pedepselor din ziua Judecăţii de Apoi, arătând că refuzul de a uita ofensa şi umilinţa are darul de a încălzi inimile. „Îndemnul lui Cristos de a demonstra cu toţii o iubire deplină, de a ne oferi singuri inamicului este, în orice sens am judeca, o absurditate. Victima trebuie să-l iubească pe călău. Monstruoasă propoziţie.” Şi autorul continuă: „Dar e o propoziţie care emană lumină. Cum pot s-o săvârşească muritorii de rând?”
Andrei Pleşu spune, în „Despre îngeri” , referindu-se la acelaşi precept biblic, că a ni se cere să ne iubim duşmanul este, pentru conştiinţa comună, ceva foarte greu de asimilat. Ba chiar afirmă: „S-o spunem pe şleau: e imposibil.” Dar, cu ajutorul îngerilor, Andrei Pleşu demontează, pas cu pas, această „utopie” arătând că nu este pervers ca, deşi înconjurat de ură, să manifeşti iubire pentru duşman. Şi identifică, în îngeri, acea nouă dimensiune a relaţiei cu duşmanul, care să ne cuprindă pe amândoi (pe mine şi pe duşman, deci). Îngerul e cel „de-al treilea”, şi el are sarcina de a aduce „între oameni bunăvoire”. Dacă nu putem contempla, senini, portretul vrăjmaşului, ne putem raporta la „dublul lui ceresc”, cel pe care duşmanul îl contrariază mereu, aşa cum şi eu îl contrariez pe al meu. „Şi eu, şi duşmanul meu – fiecare cu insuficienţele sale – participăm la aceeaşi desfigurare. Proiectele noastre existenţiale, modelele noastre cereşti sunt, chiar dacă în proporţii diferite, neîmplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decât să dea eşecului nostru o nouă dimensiune.” Putem avea o mişcare de dragoste către chipul îngeresc care-l protejează şi îl iubeşte pe duşmanul nostru. Astfel, „iubeşte-ţi aproapele” poate însemna „adu-ţi aminte că îngerul lui îl iubeşte”. Iar soluţia găsită de Andrei Pleşu în asumarea preceptului care ne cere să ne iubim vrăjmaşul este următoarea: „Învaţă să iubeşti asemeni îngerilor!”
Iată două răspunsuri diferite, date de două persoane de erudiţie internaţional recunoscută, la aceeaşi întrebare: ne putem iubi duşmanul ca pe noi înşine?


Între timp, am terminat cartea lui George Steiner şi, în plus, am găsit o superbă înregistrare a lui Andrei Pleşu în care acesta îşi prezintă chiar acele fragmente din cartea sa în care ne învaţă să iubim asemeni îngerilor. Am ataşat această înregistrare la articolul "Despre îngeri"!
Le găsiţi aici.