De mâine mă fac mare.
Aşa îmi spun în fiecare seară când, înainte de a adormi, verific dacă cele două animăluţe de pluş de pe noptieră au o poziţie comodă pentru somn şi cu un surâs complice le doresc „noapte bună” într-o nerostită limbă, doar de noi înţeleasă.
De mâine mă fac mare.
Şi adorm promiţându-mi că de mâine nu-mi mai las sufletul să-şi bălăngăne picioarele ca un copil, când eu mă aşez comod într-un scaun şi nici n-am să mai fiu nevoită să-l trag de mânecă să grăbească paşii când rămâne în urmă cu ochii aţintiţi asupra zborului alb al vreunui nor.
Uite, şi acum e la fel. După ce ne-am plimbat pe străzi prin oraşul inundat de flori de tei, sufletul meu stă căţărat printre crengile încărcate de atâta galben şi pare atât de fericit! Zadarnic îl chem. Îşi dezvăluie larg, gropiţele de zâmbet din obraji şi-mi aminteşte de zilele îndepărtate când, chemată de la joacă, îi spuneam rugător, mamei: „încă puţin, te rog, doar puţin...”
Iar eu, sensibilizată de aduceri-aminte şi de parfumul care intră pe toate ferestrele oraşului, mă aşez pe bancă şi zâmbesc îngăduitor, cum făcea mama, odinioară. Şi îmi mai acord răgaz de o zi. Doar o zi. Dar apoi, gata!
De mâine mă fac mare...
Aşa îmi spun în fiecare seară când, înainte de a adormi, verific dacă cele două animăluţe de pluş de pe noptieră au o poziţie comodă pentru somn şi cu un surâs complice le doresc „noapte bună” într-o nerostită limbă, doar de noi înţeleasă.
De mâine mă fac mare.
Şi adorm promiţându-mi că de mâine nu-mi mai las sufletul să-şi bălăngăne picioarele ca un copil, când eu mă aşez comod într-un scaun şi nici n-am să mai fiu nevoită să-l trag de mânecă să grăbească paşii când rămâne în urmă cu ochii aţintiţi asupra zborului alb al vreunui nor.
Uite, şi acum e la fel. După ce ne-am plimbat pe străzi prin oraşul inundat de flori de tei, sufletul meu stă căţărat printre crengile încărcate de atâta galben şi pare atât de fericit! Zadarnic îl chem. Îşi dezvăluie larg, gropiţele de zâmbet din obraji şi-mi aminteşte de zilele îndepărtate când, chemată de la joacă, îi spuneam rugător, mamei: „încă puţin, te rog, doar puţin...”
Iar eu, sensibilizată de aduceri-aminte şi de parfumul care intră pe toate ferestrele oraşului, mă aşez pe bancă şi zâmbesc îngăduitor, cum făcea mama, odinioară. Şi îmi mai acord răgaz de o zi. Doar o zi. Dar apoi, gata!
De mâine mă fac mare...
Un comentariu:
chiar trebuie sa te faci mare? dar nu vei mai vedea norii, nu-ti vei mai odihni privirea pe galbenul florilor, nu vei mai spune noapte buna animalutelor de plus asezate comod..... ce bine e sa fii copil! :)
Trimiteți un comentariu