Mă trezise ciripitul vesel din corcoduşul de sub fereastra deschisă, ciripit care inunda, odată cu aerul curat, încăperea ce-mi părea tot mai mică de la an la an.
Din pat vedeam soarele care abia se înălţase peste culmea dealului şi merii în care fructele văratice îşi trăiau maturitatea.
O amintire veche îmi dădea târcoale asemeni fluturilor albi care pleacă şi revin, neîndurându-se să se despartă de grădină. Un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii şi... gata! Hotărârea era luată.
Saltul peste pervaz mă aduce cu picioarele în iarba plânsă de rouă, apoi trec de straturile de varză şi de roşii, deschid portiţa şi o iau prin porumbi, până „în deal” la meri. Mă aşez pe pământ sprijinindu-mă de trupul bătrân al mărului şi muşc cu poftă din fruct. Imaginea bunicii dojenindu-mă că mâncam mere „pe inima goală” îmi inundă ochii. Pentru bunica nu stomacul, ci inima era goală. Aşa spunea ea: inima goală. De ce nu era acum lângă mine să-i povestesc de câte ori am avut, în viaţă, „inima goală” fără să aibă vreo legătură cu micul dejun? Iar ea să mă dojenească pentru că, uite, om în toată firea umblu în cămaşă de noapte şi desculţă prin grădină...
Mă despart de trunchiul gros şi nu mă opresc până „în culme”, unde aricii şi broaştele ţestoase ies din tufişuri, miraţi că cineva le tulbură liniştea. Cuibul de grauri din vârful stâlpului e tot acolo iar un pui de uliu îşi deschide aripile înălţându-se spre cer.
Prin aceste locuri timpul a uitat să treacă. Pare că nu s-a schimbat nimic. Poate dacă rămâneam aici, eram şi azi copilul cu ochii mari care se înfrăţea cu vietăţile a căror limbă începuse să o înţeleagă. Şi poate m-aş întinde şi acum pe iarbă cu faţa spre albastrul cerului, încercând să zăresc îngerii bucălaţi care-mi zâmbesc dintre nori până când mirosul pâinii coapte pe vatră mi-ar aminti că am „inima goală”. Şi poate, întoarsă acasă, aş mai găsi-o pe bunica...
Dar atunci, demult, am călcat în Valea Plângerii.
