miercuri, 4 februarie 2015

Țara mea. Țara mea!

Aceste rânduri reprezintă o reacție la articolul intitulat ”Țara mea. Țara mea?” scris de domnul Andrei Pleșu și publicat în 02.02.2015 pe ”adevarul.ro” (link-ul aici ).
Sunt, de cele mai multe ori, de acord cu Andrei Pleșu - omul de cultură. Dar, la acest articol, e ceva ce nu-mi place, un ceva ce mă împiedică să tac.
Din text:
Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.
Țara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat.
Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement? 
Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi. 
Una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.
Aceste afirmații m-au descumpănit, cumva. Sună prea descurajator articolul domnului Pleșu și accentuează până la refuz umbrele unei realități deja atât de întunecată! Pe acest noroi, nu putem construi nimic, oricât ne-am dori. Dacă am încerca să vedem și luminile care sclipesc prin acest noroi (țara aceasta, de care vorbește autorul, are atâția oameni și atâtea lucruri de care suntem/putem fi mândri), am avea și curajul să construim ceva. Citind, mi-a venit în minte imaginea unui fiu care, după ce a lipsit o bucată de vreme de acasă, își găsește mama bolnavă, murdară, parazitată de păduchi/pureci/căpușe și - Doamne ferește - și cu gardul grădinii împins mai spre interior de vreun vecin care a profitat de slăbiciunea ei. Nu mai e acea mamă care îți făcea gogoși, în copilărie. Nu te simți reprezentat de această imagine, asta e clar! E plină lumea de mame și altele sunt, poate, mai grozave. Poți face calea întoarsă și să pleci în lumea mare. O poți lăsa cu telenovelele ei, prin care trăiește viețile altora, pentru că a sa, oricum, s-a cam dus. Sau poți să iei un lighean și să pui mâna pe o bucată de săpun. Unii au început, deja.
Doar că, așa cum bine știm, ceea ce este pozitiv nu se vinde bine. Nici poveștile n-ar exista fără zmei, balauri și căpcăuni. N-ar mai avea sens povestea. Dar, în povești sunt și zâne, sunt feți-frumoși. Din această poveste a domnului Pleșu, lipsește cu desăvârșire binele, iar mie nu mi se pare corect. El, binele, există. De ce ne încăpățânăm să nu-l vedem?
Eu mai cred, încă, în rolul și locul intelectualului român în această societate. Oricât de întunecate ar fi vremurile în care trăim. La urma-urmei, Andrei Pleșu este cel care ne-a făcut să credem în îngeri! De ce nu ne-ar putea face să credem și în viitorul acestei țări? Țara autorului și a noastră.



Niciun comentariu: