Epigonii

(”măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”)

Eminescu.

Mai moare o dată. Ca la fiecare 15 iunie, an de an.

Îl omorâm noi, cu nepăsarea, cu indolența noastră. Și, mai ales, cu toleranța noastră la prostie.

Jurnalistul (formator de opinie, așadar!) clujean Sabin Gherman regretă că face parte din acest popor, acuzând Bucureștiul de nedrepte decizii. Nu a reflectat, însă, asupra faptului că cei care sunt în fruntea diverselor instituții și au puteri decizionale acolo, la București, provin, în mod covârșitor, din alte regiuni ale țării. Inclusiv din Transilvania. 

Liviu Andrei - un scriitor (cel puțin, așa își spune - n-am văzut, n-am citit, nu contest) din Caracal, nu mai vrea ”Transilvania jegoasă” la el în țară! Și, dacă tot e scriitor, profită de ocazie și e în trend cu micii scriitori care vor să ajungă mari: e vulgar. Și își bagă ceva, în Ardeal. Ce luceafăr, ce floare albastră? Mădularul!  Și apoi, ”Transilvania are literatură proastă” mă face să mă întreb câtă literatură o fi citit acest domn, înainte de a începe să scrie. El n-are nevoie nici de ”munții scârboși” (!?) ai Transilvaniei și afirmă, ca un ultim argument al delirului său, că ”oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza... Reflectați la asta!”. Eu l-aș ruga pe Liviu Andrei să reflecteze el, asupra geografiei. Dacă nu a României (și, implicit, a frumoasei noastre Transilvanii), cel puțin a locului unde s-a născut. Oltul, râul în care, probabil, se scălda în copilărie, străbate Transilvania (județele Harghita și Covasna, în mod special). Legenda Oltului și a ”fratelui” său, Mureșul, ar trebui cunoscută de orice școlar care a depășit clasa a-IV-a, cu atât mai mult de persoane care se numesc scriitori. Dacă nu cunoști miturile și legendele unui popor, nu-i cunoști identitatea culturală. Atunci, cu ce drept vorbești despre ea?

La scurt timp după Revoluția din Decembrie, m-a apucat disperarea când am văzut-o pe Andreea Esca în cartea de istorie, alături de Mihai Viteazul. Gândeam, atunci, că o gafă mai mare în procesul de educație a copiilor noștri, nu putem face. Iată că m-am înșelat. Putem mai mult. Mult mai mult.

***

Așadar, Eminescu:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

……….

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Mihail Eminescu - Scrisoarea I)