Poveste adevărată

(sau lacrimi şi îngheţată de alune)

Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.

Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.

(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)

E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...