demnitatea

(despre calitate şi funcţie. exerciţiu)

Trebuie să începi cu o vibraţie înaltă. Cât poţi tu de înaltă. Pentru ca îngerii ce zboară în tine să nu fie nevoiţi să-şi îndoaie spinările. Lasă-ţi vibraţia acolo, sus, iar tu aşază-te pe un trunchi căzut la marginea unei păduri. Pentru ca pământul să-ţi rămână mereu sub picioare. Nu uita: scaunele sculptate, cu picioare înalte, deznoadă legătura ta cu pământul. Trunchiurile, niciodată.

Când cerurile din tine sunt înalte şi îngerii ţi se joacă de-a v-aţi ascunselea în piept, iar tu eşti acolo, jos, atent să nu striveşti furnicile înşiruite lângă tălpile tale, înseamnă că ai învăţat demnitatea.

Ca măreţie, iar nu ca dregătorie.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua a doua”

(colind din casa cu vedere spre bunici)

Un colind târziu, asemeni unui copil întârziat la săniuş, căruia zăpada i-a ţinut loc de lumină: nu simţi când vine noaptea; nici când trece.

Îţi aminteşti doar că în prima zi fuseseră şi bunicii lângă tine: să-ţi potrivească fularul ori să-ţi îndese mai bine căciula pe cap. De părinţi, ce să mai vorbim! Atât de tineri şi atât de veseli! Ca şi cum nimic nu avea să-i clintească, niciodată.

Totuşi, n-ai făcut decât să întorci puţin privirea spre derdeluş. Părea atât de abrupt, atât de greu de urcat! Ai gâfâit puţin, dar ai reuşit. Când ai revenit, doar mama te mai privea. Era, de-acum, o femeie de zăpadă şi doi îngeri fluizi îi curgeau din ochi. Ah, şi vântul acela rece care sufla din spate. Îţi venise rândul să fii în margine, fără protecţie.

Dar, iată: pomii din faţă încep să înmugurească. Te încălzesc, cumva, promisiunile florilor de pe ramurile tinere.

Şi rămâi între iarnă şi primăvară, asemeni zilei în care te-ai născut. Ca un dulce blestem de lumină.

Pentru că nopţile cu zăpezi sunt atât de albe!

*

colind ~ gen ritual străvechi; umblet din loc în loc, întrerupt de popasuri (DEX)