I dare you

motto: iar Nero, ”părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide”

Cum să-ți educi copilul în spiritul adevărului și dreptății când dascălul, cel care ar trebui să pună umărul la munca pe care te străduiești să o faci, îi năruie, acestuia, toate visele? 

Să stai la catedră, să-ți privești discipolii în ochi, și să le spui că trebuie să învețe. Că nimic nu se obține în viață - nu-i așa? - decât prin muncă cinstită și efort. Doar tocindu-ți coatele pe mesele sălilor de lectură, studiind mii, zeci de mii de pagini (între noi fie vorba, cititul e de preferat, deseori, ascultării cursului în amfiteatru, pentru simplul motiv că, adesea, profesorul a uitat să se pună la zi cu actuala legislație). Dascăli care așteaptă de la discipoli doar recunoașteri, dincolo de existența/inexistența oricăror merite ale acestora. Care au grijă să-și obișnuiască învățăceii cu poziția umilinței, obligându-i să accepte un parcurs simplificat la: ”eu pot, dar voi nu puteți”. 

Și cum poți privi în ochi un astfel de învățăcel pentru care, inițial, lumea întreagă (a cărților) erai tu, când pentru viața privată ai alte reguli decât cele pe care le predici de la înălțimea catedrei? Când pentru tine și ”ai tăi” ai alte măsuri pentru măsurarea adevărului. Când dincolo de privirea și cuvintele alese, ai gânduri ascunse pentru a-ți asigura ”tihna” materială, profitând de încrederea ce ți-a fost investită. Dar tihna spirituală? Aceasta înseamnă ceva? Cum te simți când cobori cele două trepte care separă catedra de restul lumii? Când îți privești copilul în ochi și te sperie ideea că ai eșuat în ”funcția” de părinte? Când realizezi că ”odrasla” ta n-ar fi reușit în viață fără impulsul pe care trecătoarea funcție pe care ai deținut-o te-a ajutat să i-l dai? Și cum te simți când știi că încrederea cu care ai fost investit de colegi, ai folosit-o împotriva lor, pentru binele tău. Doar al tău. 

Te provoc, stimate domnule profesor, să gândești adânc aceste fraze. Când urci acele două trepte, în drumul către catedră, să ai în vedere că înălțimea îți e dată pentru a putea fi văzut și auzit mai bine, nicidecum pentru că ai fi mai sus. Că, vizibil fiind, gesturile și acțiunile tale contează mai mult decât ale celorlalți semeni și că - vrei ori nu vrei - trebuie să fii exemplu pentru cei care te privesc. Și trebuie să le recunoști munca și valoarea dincolo de orice ranchiune personale. 

Să-ți recunoști limitele ca părinte, pentru a putea fi recunoscut ca om. 

“La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). 

Să fie societatea noastră o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!)? O societate în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut? 

”dixi et animam meam liberavi”

be yourself

If you want to fly, you have to give up the things that weigh you down.

I didn't say it myself, but I firmly believe that it's so.

Nevoia de a-mi reaminti de mine

— ”Dacă ierți, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.” Lev Tolstoi —

Știu, era suficient să privesc înăuntrul meu, detașându-mă - fie și doar pentru cîteva minute - de cotidian.

Dar, întâmplarea a făcut să ajung pe meleagurile unde a început totul, acum jumătate de veac. :)

Casa aceea albă, cu balcon, e locul unde mi-am început destinul.

Acesta era drumul spre școală. E, cumva, un drum către munte, către înălțimi (sper că nu exagerez cu patetismul). De altfel, muntele era imaginea pe care o vedeam mereu, pe atunci: un altul creștea chiar din spatele casei, dincolo de tufele cu agrișe, din capătul grădinii.

Iar aceasta e școala. Tatiana Stepa învăța și ea, aici, pe atunci. Am fost prietene. Dar, asta-i o altă poveste.

Povestea mea continuă cu ”tanti Bobi”, la Biblioteca de la Sindicat.

Derdelușul. (Segmentul final, pe care ”ne dădeam” și cu patinele, nefiind foarte abrupt.)

Aici am închis cercul. Urmează spirala.

O lumină ciudată, dar prietenoasă, m-a însoțit, mereu, pe drumul către Mine.

Sunt recunoscătoare pentru tot.

În rest, tăcere. De cele mai multe ori, e mai frumoasă decât pot fi cuvintele.

timpul pentru mine

Uitasem cum e să pășești, cu tălpile goale, prin iarbă. Azi am restabilit, cumva, legătura cu pământul. Și, dacă orice moment poate fi un bun început, atunci să fie acesta Începutul!

radiații de lumină

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagarez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie. Era, totuși, adevărată.

Sau ți s-a întâmplat să vezi o bucată de câmp ori de pădure în care verdele era prea verde, atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Tare. Prea tare.

Așa am început să ne prelucrăm culorile. Roșul bomboanei era, oricum, prea roșu. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de sălbatic, de neprelucrat a verdelui trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile și să mai eliminăm puțin din ele. Pentru că tot ce era prea curat era, evident, ireal. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios? 

                                                                                   

De atunci, tot ștergem culori. 

Și pentru că, uite, a venit vara, trebuie să fim pregătiți: vom avea atâtea curcubeie de șters!

                                                                                                              

Il mio straordinario viaggio

L'anno scorso ho fatto un bellissimo viaggio.

Avevo sentito molte cose della Luna. Poetiche, ma anche pratiche.

Tra queste cose, ero affascinata dal fatto che, sulla Luna, gli uomini possano volare. Tutti gli uomini: grassi, magri, bassi, alti, giovani o anziani. Tutti. (Non c'è la gravità sulla Luna)

Sapevo queste cose quando ho visto in TV un documentario secondo cui è possibile un viaggio sulla Luna. 

Se avessi saputo dove, avrei comprato il biglietto.

Così, senza prenotazione, sono salita nella nave spaziale e ho fatto il portoghese.

Quando il poliziotto spaziale m'ha chiesto il biglietto, io ho fatto l'indiano e sebbene lui parlasse l'italiano (una lingua conosciuta bene da me!) io mi fingevo di non capire niente e guardavo dalla finestra. In fatto, ho guardato dalla finestra tutto il viaggio. Ho visto le stele e le nuvole.

Mentre aselenizavamo (come atterravamo sulla terra!) ho sentito che non avevo la carta di credito nella tasca.

Così, non ho potuto fare un bancomat sulla Luna. Neanche in contanti non ho potuto pagare perchè non avevo i soldi (si, si, avevo euro, ma laggiù avevo bisogno di luneuro). Se avessi luneuro, avrei comprato molte cose. E se avessi comprato queste cose, voi avreste creduto che sia stato sulla Luna.

In ogni caso, quando ho voluto imbarcarmi sulla nave spaziale per ritornare, il poliziotto non ne l'ha permesso. M'ha detto: „Signora, Lei non può salire senza il biglietto!” Niente di più, niente di meno.

„Lei è petulante! - ho detto, senza peli sulla lingua. Me la cavo da sola!”

Ero divertita più che irritata e pensavo che questo poliziotto somigliava come una goccia d'acqua con il poliziotto che m'ha perso il permesso di guidare.

Come sono ritornata?

Semplice: mi sono svegliata!

E si, su e giù, ho volato. Ma non troppo, perchè non è vero che anche i grassi possono volare. E sono ingrassato in ultimo tempo. :) 

toamnă

Cuvântul care mă face să rup tăcerea.

Toamna a tras o linie în grădină. „De aici încolo, Eu” – mi-a zis. Iar mie mi-a rămas locul de dincoace de fereastră.

Mesteacănul meu a crescut şi are multe frunze să-i dăruiască. La fel sălciile de lîngă iaz.

O privesc prin sticla aburită a geamului, pe care am desenat o faţă zâmbitoare. E frig.

Mâine o să-i pun şosete de lână şi îi voi face un ceai cu scorţişoară. În plus, va trebui să  aspir toate frunzele pe care le suflă de pe crengi.

Azi mă bucur de culori.  

La primăvară, păsările călătoare vor aduce înapoi curcubeele.

Până atunci, trăiesc în toamna aceasta şi refuz clipele în care întunericul îngenunchează lumina.

Totuşi, până la primăvară voi scrie pe zăpadă. Aşa cum am scris pe cer, astă-vară.

dincolo de omenie, trufia

– părerea mea –

Cel puţin, asupra unui lucru suntem cu toţii de acord: nu avem dreptul să distrugem Pământul. La nivel declarativ, e simplu: lecţii (inutile) în programa şcolară de pretutindeni, cântece (din toate sferele muzicale) care deplâng planeta, programe politice (niciodată respectate) care promit protecţia mediului.
Altfel, competiţia “care pe care” desfăşurată la scară planetară (Oh, şi nu numai! Cerurile ne sunt deschise, extratereştrii, galaxiile, Universul întreg ne aşteaptă!) îşi vede mai departe de nebunia care a cuprins-o.
Vinovata Japonie ascunde sub preşul de cenuşă radioactivă nu doar greşelile făcute după dezastrul din 11 martie, dar şi inconştienta toleranţă arătată, anterior acestei date, societăţilor care erau responsabile cu buna funcţionare a centralelor nucleare.
Când un oficial japonez a vorbit, la scurt timp după cutremur, că priveşte dezastrul ca pe o pedeapsă pentru mândria şi aroganţa japonezilor, acesta a fost blamat şi silit să-şi ceară scuze. Scuze faţă de cine? Faţă de poporul greu încercat, umilit, trădat. A făcut-o, dar acest lucru nu a rezolvat problemele. Nici ale oamenilor, nici ale planetei. Pentru că problemele nu sunt jos, la cei de rând, ci acolo, sus, la cel mai înalt nivel. Acolo unde trufia este la ea acasă. Ca şi cum Hiroshima şi Nagasaki nu sunt decât două cuvinte ale trecutului care dau drepturi depline asupra viitorului.
Cam asta am simţit şi când am vizionat Nuclear Boy, creat de un japonez pentru a le explica celor mici dezastrul. Mai exact, în acel filmuleţ s-a găsit loc pentru blamarea “vecinilor” care, la Three-Mile-Island şi la Cernobîl, au avut şi ei proprii copii nucleari, unul dintre ei chiar mult mai… faimos. Un fel de: priviţi dragi copii, nu (doar) noi suntem cei vinovaţi pentru planetă, alţii au făcut la fel (ba chiar mai grav) înaintea noastră.
Şi dacă, totuşi, nu e chiar aşa? Dacă, să zicem, băieţelul nuclear al japonezilor e mai puternic şi devine din ce în ce mai… celebru? Lipsa informaţiilor ori inexactitatea lor, ştirile controversate, anunţurile făcute şi apoi retrase nu fac decât să demonstreze că autorităţile japoneze sunt depăşite de situaţie. Populismul ieftin de genul consumului, în public, de legume provenite din zonele aflate în vecinătatea centralei de la Fukushima parcă nu mai poate masca neputinţele şi parcă nu mai poate convinge nici măcar pe cei obişnuiţi să suporte multe. Iar ceea ce pune pecete definitivă acestei incapacităţi este afirmaţia guvernanţilor că vor reflecta la toate soluţiile, inclusiv la cele care apar în presă! Nu-ţi fuge, oare, pământul de sub picioare gândindu-te că, de fapt, marii specialişti japonezi nu există? Ori că, dacă există, sunt total depăşiţi de situaţie?
Ce umeri mici are Ţara soarelui răsare! Unde să aşeze, acum, atâta responsabilitate?

“Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă….

Nu mai cunoaştem drumul către casă…

Suntem uşori şi ceaţa e ca fumul,

Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?”

(Eugen Jebeleanu – Corul copiilor ucişi din Surâsul Hiroşimei)

Nu, nu vom învăţa nimic, nici acum. Aşa cum nu am învăţat nicicând. Chiar dacă de hârtie, tot dumnezei suntem, nu-i aşa? Iar pentru dezastru e de vină doar ea, Natura. Cine poate preveni un cutremur? Cine-l poate ţine în loc? Nimeni! Ca atare, noi nu avem nicio vină.

Japonezii au construit centrale nucleare peste surâsul trist al Hiroşimei, la întrecere cu atâtea alte state ale acestei biete lumi. Ce puternice ţări, ce nevinovaţi oameni! Canada nu e nici ea de vină pentru incidentul de ieri, care are un “impact minor” asupra mediului. Şi, în general, nimeni nu e de vină pentru nimic: nici pentru reziduurile deversate în apele planetei albastre, nici pentru norii groşi, de fum, care-i întunecă strălucirea. Iar noi, cocoţaţi pe zgârie-norii noştri, suntem mândri că putem să-l gâdilăm în tălpi pe Dumnezeu. Ori să-l tragem de barbă, cum făceam cu Moş Crăciun, în copilărie: o fi real, El, Dumnezeul acesta? Nu suntem noi, Oamenii, un pic mai reali?

Noi vrem să aflăm, să ştim, să cunoaştem! Ce vină avem noi?

Şi, totuşi! Suntem vinovaţi că, uite, a venit primăvara şi noi, ocupaţi cu atâtea dezvinovăţiri, am uitat să-i întindem un loc, unde să se aşeze. Am uitat să-i admirăm florile, firele de iarbă şi primii fluturi pe care i-a adus cu ea. Ba chiar am împins-o, an de an, tot mai departe: dincolo de porţile oraşelor de beton, dincolo de chimicalele aruncate în ape, dincolo de pădurile mutilate, dincolo de aerul îmbibat cu pesticide, dincolo de Noi…

Peste griul de cenuşă de la Fukushima, Natura încearcă să ningă alb, ca o mână întinsă pentru o nouă Pace…

Noi ce facem, Oameni?  

02. 02

Viaţa se măsoară în ani.

Totuşi, pot încerca să fiu mai puţin convenţională şi să-mi măsor altfel viaţa. În prieteni, de pildă: câţi am avut, câţi mi-au mai rămas. Ori în zâmbete: câte am provocat şi câte mi-au fost provocate. Sau pot să-mi măsor viaţa în vise: câte am împlinit şi câte mai aşteaptă, încă, să le vină rândul; ori în munţii pe care i-am urcat şi i-am coborât; în pomii pe care i-am plantat şi în florile care există şi datorită mie; în poveştile pe care le-am spus şi în cele care mi-au fost spuse. Sau, de ce nu, în curcubeie: de câte ori s-a descompus lumina sub privirile mele. Ori în iertări: de câte ori am iertat şi de câte ori am fost iertată.   

Azi e ziua mea. Faţă de anul trecut, sunt mai bogată cu patru pomi, doi munţi, cinci poveşti, câteva curcubeie, câteva iertări şi o grămadă de vise. Şi cu multă iubire. Chiar, în ce se măsoară iubirea? Tot în anvergura mâinilor, aşa cum făceam în copilărie?