Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...
Se afișează postările cu eticheta hmmm.... Afișați toate postările

sâmbătă, 27 septembrie 2008
miercuri, 17 septembrie 2008
Schiţă
azi vorbim despre aripi
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...

duminică, 14 septembrie 2008
Schiţă
azi vorbim despre stele
Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...

vineri, 8 august 2008
Poveste despletită
(„Iubeşte şi fă ce vrei!” - Sfântul Augustin)
E, de fapt, o scrisoare. Dar nu ştiu dacă citeşti scrisorile de la mine sau le arunci la gunoi. Aşa cum fac eu cu gândurile sâcâitoare.
Azi nu-ţi voi spune nimic nou despre mine. Ştii şi tu cum e când îţi mor poveştile, una câte una. Poţi încerca să le mai ţii o vreme în viaţă, adăugându-le câteva cuvinte, dar... Îţi amineşti cum te-ai simţit, în copilărie, când ai aflat că nu există Moş Crăciun? Când ai realizat că nu ai primit darul aşteptat nu pentru că moşul (bătrân fiind) a încurcat scrisorile, ci pentru că părinţii nu au putut să ţi-l cumpere? Oricât ai fi încercat să mai crezi în el şi anul care vine, nu mai poţi. Moş Crăciun nu există...
Poate de aceea urăşti luna decembrie. Poate cânda, demult, ţi-a murit un vis în această lună...
Uite, Moş Crăciun al meu a murit în plină vară.
Aşa că trebuie să învăţ să mă despart de poveşti. Le voi lăsa să plece...
Mai ales că nu mai eşti aici, să le despleteşti. Ca atunci, demult, când te-ai jucat cu povestea mea. Îţi aminteşti? I-ai scos fundiţele din păr, i-ai despletit codiţele şi ai luat-o de mână. Dintr-o biată copilă care alerga după fluturi ai făcut o domnişoară frumoasă, cu ochi visători şi înlăcrimaţi. Şi neştiind cum să-ţi mulţumească, ţi-a dăruit ţie toţi fluturii ei de până atunci.
Ştii, uneori mă gândesc că, poate, când m-am rugat, am uitat să spun cine sunt. De unde să ştie Dumnezeu cui să-i împlinească visul?...

sâmbătă, 2 august 2008
Poveste adevărată
(sau lacrimi şi îngheţată de alune)
Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.
Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.
(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)
E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...

luni, 28 iulie 2008
A doua scrisoare către tine

(atât de apăsător, cerul)
Îţi aminteşti când îţi spuneam că pot închide cerul în palme? Ştii, aşa cum am făcut demult cu fluturele acela întârziat pe floarea de cais. Dar i-am dat repede drumul să nu-i închid şi zborul. Fără zbor rămânea doar un vierme cu vise...
Azi îţi scriu despre cer. Nu-l mai pot închide în palme. Ţin în ele sufletul meu. La început s-a zbătut ca fluturele acela, dar eu am închis mai bine strânsoarea... Ştiam că dacă nu o fac, va zbura...
Acum stă chircit în palmele mele şi mă priveşte rugător. Vorbim rar şi cuvintele noastre sunt mute ca întunericul. Eu îi promit că voi învăţa să te uit şi nu va mai avea nevoie de aripi. Îi vor ajunge visele... Şi îmi îngenunchez tâmpla peste el, să-i ţină de cald în toamna ce a început să vină.
Şi cerul acesta, tot, care mă apasă.

miercuri, 23 iulie 2008
P.S. la prima scrisoare
Am uitat să-ţi spun: nu trebuie să-ţi faci niciun fel de griji. Nu aştept răspuns la scrisorile mele. Aşa făceam şi în copilărie: răspundeam tot eu în locul fluturilor. Nu m-am schimbat prea mult de atunci, deşi tu n-ai zice asta...
Dar acum mă grăbesc. Vara s-a supărat puţin şi a plecat iar eu trebuie să-mi ţin loc de anotimp. Altfel vine toamna prea devreme. Deja mi-au căzut câteva frunze, pe jumătate verzi, din mesteacănul-plantat-astă-toamnă.
Şi încerc să privesc mereu spre cer ca şi cum aş vrea să mă mai nasc o dată, din zboruri. Doar că îngerilor mei li s-a făcut frig şi au plecat să se îmbrace. Cred...

marți, 22 iulie 2008
Prima scrisoare către tine
culorile
Totul zace îngrămădit în mine, nu ştiu de când sau de unde. Aşa cum vin ploile la munte, vara. Unde fuseseră norii aceia grei, că doar ce privisem cerul şi era înalt şi albastru. Atât de albastru! Mă gândisem chiar să hoinăresc puţin, dincolo de orice marcaje sau poteci, atât eram de încrezătoare. Şi dintr-o dată, înălţimile se prăbuşesc în mine şi culorile se chircesc toate în lumini de fulgere, lăsându-mi întunericul lipsit de orice culoare.
Aşa a fost când te-am luat de mână să-ţi arăt lumea mea: ţi-am simţit privirea ca un fulger brăzdându-mi noaptea. Ca şi cum toate culorile se strânseseră în tine, prea egal, şi albul strălucitor îşi făcea loc prin absenţa culorilor mele. Am tresărit atunci şi îngerii mei au crescut dintr-o dată. Acum sunt femei şi bărbaţi şi nu-i mai văd înlănţuiţi în joaca lor. Se privesc ciudat când se ating, întâmplător. Şi îmi simt gândurile vinovate. Ca şi cum aş încerca să-ţi descompun lumina în culori, pentru a-mi colora nopţile. Nu ar trebui să te mai ating, să-ţi păstrezi lumina intactă, cu toate culorile strânse în ea, atât de egal. Ca o dorinţă de perfecţiune...
Aşa că am hotărât să-ţi scriu scrisori. Ele sunt, toate, pentru tine. Chiar şi atunci când n-ai crede asta.
Începutul e mai greu. Mereu se întâmplă aşa. Dar când neliniştile vor trece, voi putea să-ţi povestesc despre mine iar tu mă vei accepta ca pe o întâmplare de care să-ţi poţi aminti cândva. Când lumina ta va aprinde cerul, spre asfinţit...
Iar dâra aceasta de culoare de pe sufletul meu e de la mângâierea ta de atunci, când îmi spuneai cât de mult crezi în mine...

Abonați-vă la:
Postări (Atom)