Sunt zile când mă întorc, pur și simplu.
Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu
mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și,
deci, nici despre pușca lui Cehov nu este vorba).
Este vorba doar despre anii pe care îi îngrămădesc pe
unde mai găsesc câte un locșor: prin câte un buzunar descusut care comunică, în
taină, cu încăpătoarea căptușeală a unui paltonaș purtat în iernile reci, în acea
Vale dintre munții copilăriei; în tăcerile folosite ca armă, atunci când
nedreptatea lumii scotea în evidență neputința lacrimilor de copil; printre
ierburile de pe malul drept al pârâiașului lângă care, în serile de vară,
licuricii ne luminau locul în care ne ascundeam pe vremea când încă mai eram
căutați.
Anii noștri. Când sunt mulți și nu mai au loc în sertare
sau în casete pregătite din timp pentru ei, îi așezăm în cele mai năstrușnice
locuri. Unii ne zâmbesc, târziu, dintre paginile unei cărți, ații ne fac cu mâna
de după un nor, sau de pe coama unui deal. Nici nu ne mai amintim, poate, pe
unde i-am lăsat, în trecerea prin viață. Răbdători, ei așteaptă să ne întoarcem
și să încercăm să înțelegem ceea ce atunci nu am putut înțelege: unde am
greșit, așezând rațiunea pe piedestal, în detrimentul iubirii. Acum, oameni mari
fiind, avem – nu-i așa? – puterea de a înțelege. Și de a repara. Pentru ca ”în
cealaltă vreme a vieții noastre” să alegem Iubirea.
Într-atât de mult încât să putem spune că iubirea este
singurul lucru care contează.


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu