Pare că pe facebook a devenit o adevărată modă postarea unor texte fără să se indice sursa acestora. ”Text preluat” apare, cel mult, la sfârșitul postării. Nu share, nu link, nimic din ceea ce te-ar lumina, trimițându-te la sursă. Să îți poți da seama pe cine admiri, cine este persoana care a scris acele texte, care a avut acele trăiri. Persoana căreia trebuie să îi mulțumești că a împărtășit cu ceilalți, ceea ce a simțit. Iar acest ”text preluat” este, la rândul său, preluat și circulă așa, pe net, ca un copil al nimănui, dar asupra căruia fiecare își arogă un drept. Pentru că mie așa îmi pare: dacă nu pui sursa textului ești foarte aproape de a fi un impostor. Chiar dacă, la sfârșit, apare acel ”text preluat” care-l trimite pe adevăratul autor într-un nedrept anonimat.

madness

o taxă pe ură

și, poate, știind că trebuie să plătim, am încerca să ne autocenzurăm acest sentiment 

și am iubi mai mult

ne-am iubi mai mult

război sau pace

Dezlânat. N-am folosit de multă vreme acest cuvânt, dar e primul care mi-a venit în minte după ce am ascultat Discursul. Ce să zic, Dumnezeu să binecuvânteze America, dar să binecuvânteze întreaga noastră biată planetă, că mie mi s-a făcut, cumva, frică. Parcă nu mă simt ”safe”, mai pe limba lor. 
Am hotărât, totuși, că mă înșel, că sunt cusurgie și perfecționistă, că cer prea mult de la toată lumea și, recunoscându-mi aceste defecte, să încerc să mă bucur de cele patru zile în care am ”liber la citit”.
Căutând prin bibliotecă, am frunzărit, puțin, ”Război și pace” și iată-l pe Boris declarând că nu știa de expediția de la Boulogne, a lui Napoleon și nu auzise de Villeneuve: ”Aici, la Moscova, noi ne ocupăm mai mult de oaspeți și de bârfă, decât de politică. Habar n-am de toate astea și nu știu ce să cred.”
Hmm… Moscova zilelor noastre are și alte preocupări...

Țara mea. Țara mea!

Aceste rânduri reprezintă o reacție la articolul intitulat ”Țara mea. Țara mea?” scris de domnul Andrei Pleșu și publicat în 02.02.2015 pe ”adevarul.ro” (link-ul aici ).
Sunt, de cele mai multe ori, de acord cu Andrei Pleșu - omul de cultură. Dar, la acest articol, e ceva ce nu-mi place, un ceva ce mă împiedică să tac.
Din text:

Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.

Țara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat.

Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement? 

Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi. 

Una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.

Aceste afirmații m-au descumpănit, cumva. Sună prea descurajator articolul domnului Pleșu și accentuează până la refuz umbrele unei realități deja atât de întunecată! Pe acest noroi, nu putem construi nimic, oricât ne-am dori. Dacă am încerca să vedem și luminile care sclipesc prin acest noroi (țara aceasta, de care vorbește autorul, are atâția oameni și atâtea lucruri de care suntem/putem fi mândri), am avea și curajul să construim ceva. Citind, mi-a venit în minte imaginea unui fiu care, după ce a lipsit o bucată de vreme de acasă, își găsește mama bolnavă, murdară, parazitată de păduchi/pureci/căpușe și - Doamne ferește - și cu gardul grădinii împins mai spre interior de vreun vecin care a profitat de slăbiciunea ei. Nu mai e acea mamă care îți făcea gogoși, în copilărie. Nu te simți reprezentat de această imagine, asta e clar! E plină lumea de mame și altele sunt, poate, mai grozave. Poți face calea întoarsă și să pleci în lumea mare. O poți lăsa cu telenovelele ei, prin care trăiește viețile altora, pentru că a sa, oricum, s-a cam dus. Sau poți să iei un lighean și să pui mâna pe o bucată de săpun. Unii au început, deja.

Doar că, așa cum bine știm, ceea ce este pozitiv nu se vinde bine. Nici poveștile n-ar exista fără zmei, balauri și căpcăuni. N-ar mai avea sens povestea. Dar, în povești sunt și zâne, sunt feți-frumoși. Din această poveste a domnului Pleșu, lipsește cu desăvârșire binele, iar mie nu mi se pare corect. El, binele, există. De ce ne încăpățânăm să nu-l vedem?

Eu mai cred, încă, în rolul și locul intelectualului român în această societate. Oricât de întunecate ar fi vremurile în care trăim. La urma-urmei, Andrei Pleșu este cel care ne-a făcut să credem în îngeri! De ce nu ne-ar putea face să credem și în viitorul acestei țări? Țara autorului și a noastră.

Epigonii

(”măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”)

Eminescu.

Mai moare o dată. Ca la fiecare 15 iunie, an de an.

Îl omorâm noi, cu nepăsarea, cu indolența noastră. Și, mai ales, cu toleranța noastră la prostie.

Jurnalistul (formator de opinie, așadar!) clujean Sabin Gherman regretă că face parte din acest popor, acuzând Bucureștiul de nedrepte decizii. Nu a reflectat, însă, asupra faptului că cei care sunt în fruntea diverselor instituții și au puteri decizionale acolo, la București, provin, în mod covârșitor, din alte regiuni ale țării. Inclusiv din Transilvania. 

Liviu Andrei - un scriitor (cel puțin, așa își spune - n-am văzut, n-am citit, nu contest) din Caracal, nu mai vrea ”Transilvania jegoasă” la el în țară! Și, dacă tot e scriitor, profită de ocazie și e în trend cu micii scriitori care vor să ajungă mari: e vulgar. Și își bagă ceva, în Ardeal. Ce luceafăr, ce floare albastră? Mădularul!  Și apoi, ”Transilvania are literatură proastă” mă face să mă întreb câtă literatură o fi citit acest domn, înainte de a începe să scrie. El n-are nevoie nici de ”munții scârboși” (!?) ai Transilvaniei și afirmă, ca un ultim argument al delirului său, că ”oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza... Reflectați la asta!”. Eu l-aș ruga pe Liviu Andrei să reflecteze el, asupra geografiei. Dacă nu a României (și, implicit, a frumoasei noastre Transilvanii), cel puțin a locului unde s-a născut. Oltul, râul în care, probabil, se scălda în copilărie, străbate Transilvania (județele Harghita și Covasna, în mod special). Legenda Oltului și a ”fratelui” său, Mureșul, ar trebui cunoscută de orice școlar care a depășit clasa a-IV-a, cu atât mai mult de persoane care se numesc scriitori. Dacă nu cunoști miturile și legendele unui popor, nu-i cunoști identitatea culturală. Atunci, cu ce drept vorbești despre ea?

La scurt timp după Revoluția din Decembrie, m-a apucat disperarea când am văzut-o pe Andreea Esca în cartea de istorie, alături de Mihai Viteazul. Gândeam, atunci, că o gafă mai mare în procesul de educație a copiilor noștri, nu putem face. Iată că m-am înșelat. Putem mai mult. Mult mai mult.

***

Așadar, Eminescu:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

……….

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Mihail Eminescu - Scrisoarea I)