Țara mea. Țara mea!

Aceste rânduri reprezintă o reacție la articolul intitulat ”Țara mea. Țara mea?” scris de domnul Andrei Pleșu și publicat în 02.02.2015 pe ”adevarul.ro” (link-ul aici ).
Sunt, de cele mai multe ori, de acord cu Andrei Pleșu - omul de cultură. Dar, la acest articol, e ceva ce nu-mi place, un ceva ce mă împiedică să tac.
Din text:

Trăiesc într-un loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.

Țara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat.

Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a „condamnare pe viaţă”? Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire, ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător dement? 

Ne uităm la catastrofă ca la un spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între noi. 

Una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia. Adică a nimănui.

Aceste afirmații m-au descumpănit, cumva. Sună prea descurajator articolul domnului Pleșu și accentuează până la refuz umbrele unei realități deja atât de întunecată! Pe acest noroi, nu putem construi nimic, oricât ne-am dori. Dacă am încerca să vedem și luminile care sclipesc prin acest noroi (țara aceasta, de care vorbește autorul, are atâția oameni și atâtea lucruri de care suntem/putem fi mândri), am avea și curajul să construim ceva. Citind, mi-a venit în minte imaginea unui fiu care, după ce a lipsit o bucată de vreme de acasă, își găsește mama bolnavă, murdară, parazitată de păduchi/pureci/căpușe și - Doamne ferește - și cu gardul grădinii împins mai spre interior de vreun vecin care a profitat de slăbiciunea ei. Nu mai e acea mamă care îți făcea gogoși, în copilărie. Nu te simți reprezentat de această imagine, asta e clar! E plină lumea de mame și altele sunt, poate, mai grozave. Poți face calea întoarsă și să pleci în lumea mare. O poți lăsa cu telenovelele ei, prin care trăiește viețile altora, pentru că a sa, oricum, s-a cam dus. Sau poți să iei un lighean și să pui mâna pe o bucată de săpun. Unii au început, deja.

Doar că, așa cum bine știm, ceea ce este pozitiv nu se vinde bine. Nici poveștile n-ar exista fără zmei, balauri și căpcăuni. N-ar mai avea sens povestea. Dar, în povești sunt și zâne, sunt feți-frumoși. Din această poveste a domnului Pleșu, lipsește cu desăvârșire binele, iar mie nu mi se pare corect. El, binele, există. De ce ne încăpățânăm să nu-l vedem?

Eu mai cred, încă, în rolul și locul intelectualului român în această societate. Oricât de întunecate ar fi vremurile în care trăim. La urma-urmei, Andrei Pleșu este cel care ne-a făcut să credem în îngeri! De ce nu ne-ar putea face să credem și în viitorul acestei țări? Țara autorului și a noastră.

poncif

Vă mai amintiți dialogul: 

” - Ce oră e?” 

” - O eternitate!”

Așadar, 

pentru că mai e o eternitate până la primăvară, 

și pentru că vara s-a sfârșit acolo unde ar fi trebuit să înceapă, 

haideți să punem un diez în fața acestei toamne târzii! 

Măcar s-o înălțăm cu-n semiton!

Epigonii

(”măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic”)

Eminescu.

Mai moare o dată. Ca la fiecare 15 iunie, an de an.

Îl omorâm noi, cu nepăsarea, cu indolența noastră. Și, mai ales, cu toleranța noastră la prostie.

Jurnalistul (formator de opinie, așadar!) clujean Sabin Gherman regretă că face parte din acest popor, acuzând Bucureștiul de nedrepte decizii. Nu a reflectat, însă, asupra faptului că cei care sunt în fruntea diverselor instituții și au puteri decizionale acolo, la București, provin, în mod covârșitor, din alte regiuni ale țării. Inclusiv din Transilvania. 

Liviu Andrei - un scriitor (cel puțin, așa își spune - n-am văzut, n-am citit, nu contest) din Caracal, nu mai vrea ”Transilvania jegoasă” la el în țară! Și, dacă tot e scriitor, profită de ocazie și e în trend cu micii scriitori care vor să ajungă mari: e vulgar. Și își bagă ceva, în Ardeal. Ce luceafăr, ce floare albastră? Mădularul!  Și apoi, ”Transilvania are literatură proastă” mă face să mă întreb câtă literatură o fi citit acest domn, înainte de a începe să scrie. El n-are nevoie nici de ”munții scârboși” (!?) ai Transilvaniei și afirmă, ca un ultim argument al delirului său, că ”oricum, toate râurile din Ardeal se varsă-n Tisza... Reflectați la asta!”. Eu l-aș ruga pe Liviu Andrei să reflecteze el, asupra geografiei. Dacă nu a României (și, implicit, a frumoasei noastre Transilvanii), cel puțin a locului unde s-a născut. Oltul, râul în care, probabil, se scălda în copilărie, străbate Transilvania (județele Harghita și Covasna, în mod special). Legenda Oltului și a ”fratelui” său, Mureșul, ar trebui cunoscută de orice școlar care a depășit clasa a-IV-a, cu atât mai mult de persoane care se numesc scriitori. Dacă nu cunoști miturile și legendele unui popor, nu-i cunoști identitatea culturală. Atunci, cu ce drept vorbești despre ea?

La scurt timp după Revoluția din Decembrie, m-a apucat disperarea când am văzut-o pe Andreea Esca în cartea de istorie, alături de Mihai Viteazul. Gândeam, atunci, că o gafă mai mare în procesul de educație a copiilor noștri, nu putem face. Iată că m-am înșelat. Putem mai mult. Mult mai mult.

***

Așadar, Eminescu:

”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

……….

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

(Mihail Eminescu - Scrisoarea I)

I dare you

motto: iar Nero, ”părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide”

Cum să-ți educi copilul în spiritul adevărului și dreptății când dascălul, cel care ar trebui să pună umărul la munca pe care te străduiești să o faci, îi năruie, acestuia, toate visele? 

Să stai la catedră, să-ți privești discipolii în ochi, și să le spui că trebuie să învețe. Că nimic nu se obține în viață - nu-i așa? - decât prin muncă cinstită și efort. Doar tocindu-ți coatele pe mesele sălilor de lectură, studiind mii, zeci de mii de pagini (între noi fie vorba, cititul e de preferat, deseori, ascultării cursului în amfiteatru, pentru simplul motiv că, adesea, profesorul a uitat să se pună la zi cu actuala legislație). Dascăli care așteaptă de la discipoli doar recunoașteri, dincolo de existența/inexistența oricăror merite ale acestora. Care au grijă să-și obișnuiască învățăceii cu poziția umilinței, obligându-i să accepte un parcurs simplificat la: ”eu pot, dar voi nu puteți”. 

Și cum poți privi în ochi un astfel de învățăcel pentru care, inițial, lumea întreagă (a cărților) erai tu, când pentru viața privată ai alte reguli decât cele pe care le predici de la înălțimea catedrei? Când pentru tine și ”ai tăi” ai alte măsuri pentru măsurarea adevărului. Când dincolo de privirea și cuvintele alese, ai gânduri ascunse pentru a-ți asigura ”tihna” materială, profitând de încrederea ce ți-a fost investită. Dar tihna spirituală? Aceasta înseamnă ceva? Cum te simți când cobori cele două trepte care separă catedra de restul lumii? Când îți privești copilul în ochi și te sperie ideea că ai eșuat în ”funcția” de părinte? Când realizezi că ”odrasla” ta n-ar fi reușit în viață fără impulsul pe care trecătoarea funcție pe care ai deținut-o te-a ajutat să i-l dai? Și cum te simți când știi că încrederea cu care ai fost investit de colegi, ai folosit-o împotriva lor, pentru binele tău. Doar al tău. 

Te provoc, stimate domnule profesor, să gândești adânc aceste fraze. Când urci acele două trepte, în drumul către catedră, să ai în vedere că înălțimea îți e dată pentru a putea fi văzut și auzit mai bine, nicidecum pentru că ai fi mai sus. Că, vizibil fiind, gesturile și acțiunile tale contează mai mult decât ale celorlalți semeni și că - vrei ori nu vrei - trebuie să fii exemplu pentru cei care te privesc. Și trebuie să le recunoști munca și valoarea dincolo de orice ranchiune personale. 

Să-ți recunoști limitele ca părinte, pentru a putea fi recunoscut ca om. 

“La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). 

Să fie societatea noastră o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!)? O societate în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut? 

”dixi et animam meam liberavi”

be yourself

If you want to fly, you have to give up the things that weigh you down.

I didn't say it myself, but I firmly believe that it's so.

Nevoia de a-mi reaminti de mine

— ”Dacă ierți, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.” Lev Tolstoi —

Știu, era suficient să privesc înăuntrul meu, detașându-mă - fie și doar pentru cîteva minute - de cotidian.

Dar, întâmplarea a făcut să ajung pe meleagurile unde a început totul, acum jumătate de veac. :)

Casa aceea albă, cu balcon, e locul unde mi-am început destinul.

Acesta era drumul spre școală. E, cumva, un drum către munte, către înălțimi (sper că nu exagerez cu patetismul). De altfel, muntele era imaginea pe care o vedeam mereu, pe atunci: un altul creștea chiar din spatele casei, dincolo de tufele cu agrișe, din capătul grădinii.

Iar aceasta e școala. Tatiana Stepa învăța și ea, aici, pe atunci. Am fost prietene. Dar, asta-i o altă poveste.

Povestea mea continuă cu ”tanti Bobi”, la Biblioteca de la Sindicat.

Derdelușul. (Segmentul final, pe care ”ne dădeam” și cu patinele, nefiind foarte abrupt.)

Aici am închis cercul. Urmează spirala.

O lumină ciudată, dar prietenoasă, m-a însoțit, mereu, pe drumul către Mine.

Sunt recunoscătoare pentru tot.

În rest, tăcere. De cele mai multe ori, e mai frumoasă decât pot fi cuvintele.

timpul pentru mine

Uitasem cum e să pășești, cu tălpile goale, prin iarbă. Azi am restabilit, cumva, legătura cu pământul. Și, dacă orice moment poate fi un bun început, atunci să fie acesta Începutul!

radiații de lumină

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagarez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie. Era, totuși, adevărată.

Sau ți s-a întâmplat să vezi o bucată de câmp ori de pădure în care verdele era prea verde, atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Tare. Prea tare.

Așa am început să ne prelucrăm culorile. Roșul bomboanei era, oricum, prea roșu. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de sălbatic, de neprelucrat a verdelui trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile și să mai eliminăm puțin din ele. Pentru că tot ce era prea curat era, evident, ireal. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios? 

                                                                                   

De atunci, tot ștergem culori. 

Și pentru că, uite, a venit vara, trebuie să fim pregătiți: vom avea atâtea curcubeie de șters!

                                                                                                              

Il mio straordinario viaggio

L'anno scorso ho fatto un bellissimo viaggio.

Avevo sentito molte cose della Luna. Poetiche, ma anche pratiche.

Tra queste cose, ero affascinata dal fatto che, sulla Luna, gli uomini possano volare. Tutti gli uomini: grassi, magri, bassi, alti, giovani o anziani. Tutti. (Non c'è la gravità sulla Luna)

Sapevo queste cose quando ho visto in TV un documentario secondo cui è possibile un viaggio sulla Luna. 

Se avessi saputo dove, avrei comprato il biglietto.

Così, senza prenotazione, sono salita nella nave spaziale e ho fatto il portoghese.

Quando il poliziotto spaziale m'ha chiesto il biglietto, io ho fatto l'indiano e sebbene lui parlasse l'italiano (una lingua conosciuta bene da me!) io mi fingevo di non capire niente e guardavo dalla finestra. In fatto, ho guardato dalla finestra tutto il viaggio. Ho visto le stele e le nuvole.

Mentre aselenizavamo (come atterravamo sulla terra!) ho sentito che non avevo la carta di credito nella tasca.

Così, non ho potuto fare un bancomat sulla Luna. Neanche in contanti non ho potuto pagare perchè non avevo i soldi (si, si, avevo euro, ma laggiù avevo bisogno di luneuro). Se avessi luneuro, avrei comprato molte cose. E se avessi comprato queste cose, voi avreste creduto che sia stato sulla Luna.

In ogni caso, quando ho voluto imbarcarmi sulla nave spaziale per ritornare, il poliziotto non ne l'ha permesso. M'ha detto: „Signora, Lei non può salire senza il biglietto!” Niente di più, niente di meno.

„Lei è petulante! - ho detto, senza peli sulla lingua. Me la cavo da sola!”

Ero divertita più che irritata e pensavo che questo poliziotto somigliava come una goccia d'acqua con il poliziotto che m'ha perso il permesso di guidare.

Come sono ritornata?

Semplice: mi sono svegliata!

E si, su e giù, ho volato. Ma non troppo, perchè non è vero che anche i grassi possono volare. E sono ingrassato in ultimo tempo. :) 

toamnă

Cuvântul care mă face să rup tăcerea.

Toamna a tras o linie în grădină. „De aici încolo, Eu” – mi-a zis. Iar mie mi-a rămas locul de dincoace de fereastră.

Mesteacănul meu a crescut şi are multe frunze să-i dăruiască. La fel sălciile de lîngă iaz.

O privesc prin sticla aburită a geamului, pe care am desenat o faţă zâmbitoare. E frig.

Mâine o să-i pun şosete de lână şi îi voi face un ceai cu scorţişoară. În plus, va trebui să  aspir toate frunzele pe care le suflă de pe crengi.

Azi mă bucur de culori.  

La primăvară, păsările călătoare vor aduce înapoi curcubeele.

Până atunci, trăiesc în toamna aceasta şi refuz clipele în care întunericul îngenunchează lumina.

Totuşi, până la primăvară voi scrie pe zăpadă. Aşa cum am scris pe cer, astă-vară.