Eu sunt o întâmplare. Nereuşită, a spus, la început, tatăl meu (care aştepta un băiat) şi nu ştiu dacă, între timp, şi-o fi schimbat părerea. Acum e prea târziu să mai aflu.. Mai vorbesc cu el doar în vise pe care, de regulă, le uit până dimineaţa. Pentru mama mea, întâmplarea a făcut să fiu „puiul” care aveam nevoie de „fusta mamei” fie şi doar pentru a-mi şterge lacrimile (credea ea). Dar mai ales pentru a-mi revărsa prea-plinul de iubire (ştiam eu).
Privind înapoi, îmi revăd trecerea: un siaj peste oceanul meu de visuri.
Am lăsat în urmă arlechini. Feţe adevărate ascunse sub măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete false, deopotrivă. Sub aceste măşti m-am aflat eu, întâmplarea care sunt.
Când am început să „mâzgălesc” aceste pagini, am scris în prima postare: „scrisul îţi eliberează îngerii sau demonii din interior atunci când ceva prea-plin doare şi începe să dea pe-afară... dar e un preţ pe care îl plăteşti: îţi pui sufletul, dezbrăcat, în palmă. Ca la târg, ca şi cum ar fi de vânzare. Şi parcă nu-l mai poţi proteja deşi e tot ce ai.” Mă întreb dacă realizam, atunci, câtă dreptate aveam... Poate că nu...
Uneori sunt dornică să mă cunosc. Şi am locuri unde vorbesc cu mine însămi, folosind un truc mai vechi: dedublarea. Âme e sufletul meu care a supravieţuit de fiecare dată, chiar dacă l-am înmormântat de câteva ori. Şi de fiecare dată m-a iertat, fără să mă judece prea aspru.
Alteori sunt pre(ten)ţioasă, atât cât pot eu să fiu. Şi am creat un loc unde merg doar după ce îmi încalţ pantofiorii cu toc. Şi mă amăgesc că sunt mai înaltă.
Ce iubesc: zborurile, gâzele, pomii, florile, îngerii, aripile, animăluţele de pluş, zâmbetele, lacrimile, trandafirii mei mov, fluturii, soarele, norii, cerul, ziua de azi (în care aici, la mine, plouă cu soare ca şi vara!), lumea de-a valma... totul!
Ce urăsc: sentimentul acesta mă atinge rar. Dar dacă e să aleg, da! urăsc neputinţa mea de a-i schimba pe acei care aruncă te miri pe unde „ceva” ce nu le mai este folositor. Şi sunt disperată când acest „ceva” e un sentiment frumos. De pildă, iubirea.
Dar tu, cel care mă citeşti acum? Tu cine eşti, omule?
Pentru tine pornesc vechiul gramofon. Sper să-ţi placă.
Dansezi?
miercuri, 29 octombrie 2008
miercuri, 22 octombrie 2008
De suflet
Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul ar putea fi, totuşi, pescăruşi.
Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.
Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...
Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.
Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...
Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.
Sunt departe de ţărm...
Aici, pe mare, liniştea e altfel. Mai agitată şi mai adâncă. Şi se aude. Îşi pune rochiţe dantelate şi dansează lasciv; încearcă să mă ademenească în larg... cât mai în larg.
Corabia mea e o biată cochilie albastră în care mi-am îndesat toate visurile. Au frunţile plecate şi sunt triste: bieţi soldaţi ce au pierdut bătălia.
Sunt departe de ţărm şi păsările acestea care înnegresc cerul...
Eu sunt femeie. Deci o carte a lui Iov care se lasă deschisă.. Asta doare. Fiecare pagină e o poveste care plânge. Începe în alb şi apoi iubirile şi rănile din mine îi desenează o picătură de roşu. Iar viaţa îi adaugă multe, multe litere negre. La sfârşitul cărţii adorm. Plutesc printre îngeri, adică. Aştept să vii şi să-mi mângâi rănile ce-mi sângeră poveştile. Să-mi ştergi lacrimile de la sfârşitul fiecărei pagini. Atunci voi învia. Dar fiecare înviere se plăteşte cu încă o moarte. Isus nu ştia asta.
Sunt departe de ţărm şi păsările acestea...
Azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva: în loc să coboare din cer şi să-mi mai sfârtece câte un vis, din mine s-a înălţat o pasăre. Sau un înger. Acum ştiu că îmi voi fi şi ţărm şi înalt, şi cenuşă. Că nu vei mai veni să mă trezeşti. Aşa că nu mă mai tem de moarte. Doar cei vii o pot face.
Sunt departe de ţărm...
luni, 6 octombrie 2008
sâmbătă, 27 septembrie 2008
Schiţă
Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Văzu cum se sparseră de horn dar trecură, greoi, mai departe. Când ajunseră deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul.
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...
She urmări drumul unei picături căzută pe geam: surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el. Până nu mai rămase nimic. O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi, mereu, acolo. Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere.
Nu-l putea lăsa singur.
Când păşi pe aleea de lângă lac îl văzu aşezat pe iarba îmbibată de apă, sprijinindu-şi spatele de trunchiul castanului. Se aşeză alături, îşi cuprinse genunchii şi îşi sprijini bărbia de ei. Cerul se opri din plâns.
Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă, părăsind scena. Aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ Palidă şi foarte slabă,/ Nu mănâncă, nu-i e foame/ Toată ziua doarme, doarme...”. Când, cu lacrimi în ochi, părăsise scena ştia că aplauzele sunt doar pentru încurajare. Că nu ar fi trebuit să-şi ia în serios rolul încredinţat. Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace. Nu putea altfel...
Tot ce putea era să îşi strige tăcerile fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave.
Gândi că toate acestea erau viaţa ei şi că, peste ani, îşi va aminti de ea, cea de acum, aşa cum îşi aminteşte de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
-Uneori, tăcerile spun mai mult decât cuvintele...
-Şi, uneori, dor mai mult...
miercuri, 17 septembrie 2008
Schiţă
azi vorbim despre aripi
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He.
He rămase neclintit, întins pe iarba de lângă lac. Nici norii nu se mişcau, parcă.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zise She zâmbind, în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzu o frunză pistruiată de rugina toamnei, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridică frunza şi privi castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur. Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea.
-„Nu s-a născut încă fiinţa care să poată judeca zborul”... unde am citit asta, oare?
Rămaseră întinşi în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri.
Mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate...
duminică, 14 septembrie 2008
Schiţă
azi vorbim despre stele
Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
Părea o cariatidă care susţine cerul ce devenise de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt, gândindu-se la oceanul în care pierduse, cândva, nişte cifre. Fusese demult, într-un vis, dar parcă şi acum visa. De undeva simţea un miros de zambile.
Totuşi, era toamnă.
Aşezat pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului, He studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se opri pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi aminti de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci.
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She.
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He. Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi.
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbi.
She se aşeză lângă el, lăsându-i lui iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clinti.
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire.
-Din iubire, She?
-Da, din iubire. Că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea. Apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior.
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt.
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
sâmbătă, 13 septembrie 2008
vineri, 22 august 2008
Neîntâmplări
(sau ce-ar fi fost dacă...)
Copil fiind, auzise nişte bătrâni din satul bunicilor cum povesteau despre unul, Ion, care se închina pe uliţă fără să se întoarcă spre răsărit. Cum să-i vadă Dumnezeu semnul crucii – spuneau – dacă nu se întorcea spre el? Se gândise atunci că i-o fi greu, omului, să se orienteze după punctele cardinale, mai ales dacă nu vedea soarele. Iar soarele lui Ion era ascuns după nori grei că avea mai mereu faţa întunecată şi umbre în priviri. Se hotărâse ca atunci când va fi mare şi îi va cere lui Dumnezeu să-i ierte păcatele, să se întindă cu faţa spre cer.. El o va vedea cu siguranţă când îşi va face semnul crucii şi ea îl va putea privi în ochi... cum o privea pe mama când încerca să o convingă că nu ea spărsese geamul chiar dacă se tăiase în cioburile lui (mai avea şi acum cicatricea la deget!). Doar că mama era mereu ocupată şi nu prea avea timp să o privească în ochi.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.
vineri, 8 august 2008
Poveste despletită
(„Iubeşte şi fă ce vrei!” - Sfântul Augustin)
E, de fapt, o scrisoare. Dar nu ştiu dacă citeşti scrisorile de la mine sau le arunci la gunoi. Aşa cum fac eu cu gândurile sâcâitoare.
Azi nu-ţi voi spune nimic nou despre mine. Ştii şi tu cum e când îţi mor poveştile, una câte una. Poţi încerca să le mai ţii o vreme în viaţă, adăugându-le câteva cuvinte, dar... Îţi amineşti cum te-ai simţit, în copilărie, când ai aflat că nu există Moş Crăciun? Când ai realizat că nu ai primit darul aşteptat nu pentru că moşul (bătrân fiind) a încurcat scrisorile, ci pentru că părinţii nu au putut să ţi-l cumpere? Oricât ai fi încercat să mai crezi în el şi anul care vine, nu mai poţi. Moş Crăciun nu există...
Poate de aceea urăşti luna decembrie. Poate cânda, demult, ţi-a murit un vis în această lună...
Uite, Moş Crăciun al meu a murit în plină vară.
Aşa că trebuie să învăţ să mă despart de poveşti. Le voi lăsa să plece...
Mai ales că nu mai eşti aici, să le despleteşti. Ca atunci, demult, când te-ai jucat cu povestea mea. Îţi aminteşti? I-ai scos fundiţele din păr, i-ai despletit codiţele şi ai luat-o de mână. Dintr-o biată copilă care alerga după fluturi ai făcut o domnişoară frumoasă, cu ochi visători şi înlăcrimaţi. Şi neştiind cum să-ţi mulţumească, ţi-a dăruit ţie toţi fluturii ei de până atunci.
Ştii, uneori mă gândesc că, poate, când m-am rugat, am uitat să spun cine sunt. De unde să ştie Dumnezeu cui să-i împlinească visul?...
E, de fapt, o scrisoare. Dar nu ştiu dacă citeşti scrisorile de la mine sau le arunci la gunoi. Aşa cum fac eu cu gândurile sâcâitoare.
Azi nu-ţi voi spune nimic nou despre mine. Ştii şi tu cum e când îţi mor poveştile, una câte una. Poţi încerca să le mai ţii o vreme în viaţă, adăugându-le câteva cuvinte, dar... Îţi amineşti cum te-ai simţit, în copilărie, când ai aflat că nu există Moş Crăciun? Când ai realizat că nu ai primit darul aşteptat nu pentru că moşul (bătrân fiind) a încurcat scrisorile, ci pentru că părinţii nu au putut să ţi-l cumpere? Oricât ai fi încercat să mai crezi în el şi anul care vine, nu mai poţi. Moş Crăciun nu există...
Poate de aceea urăşti luna decembrie. Poate cânda, demult, ţi-a murit un vis în această lună...
Uite, Moş Crăciun al meu a murit în plină vară.
Aşa că trebuie să învăţ să mă despart de poveşti. Le voi lăsa să plece...
Mai ales că nu mai eşti aici, să le despleteşti. Ca atunci, demult, când te-ai jucat cu povestea mea. Îţi aminteşti? I-ai scos fundiţele din păr, i-ai despletit codiţele şi ai luat-o de mână. Dintr-o biată copilă care alerga după fluturi ai făcut o domnişoară frumoasă, cu ochi visători şi înlăcrimaţi. Şi neştiind cum să-ţi mulţumească, ţi-a dăruit ţie toţi fluturii ei de până atunci.
Ştii, uneori mă gândesc că, poate, când m-am rugat, am uitat să spun cine sunt. De unde să ştie Dumnezeu cui să-i împlinească visul?...
sâmbătă, 2 august 2008
Poveste adevărată
(sau lacrimi şi îngheţată de alune)
Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.
Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.
(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)
E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...
Uite, am hotărât să nu mai scriu poveşti. Pentru că citindu-le, aţi putea crede că eu, adultul, stau mereu de-o parte şi las doar copilul să vorbescă. Parcă mi-aş ascunde viaţa, în viaţa lui dar la care viaţă încerc să mai schimb câte ceva.
Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru că, de fapt, cea care spune poveştile sunt eu. De altfel, de aceea şi port copilul cu mine, peste tot. Îl privesc des în ochi şi ştiu dacă greşesc ceva, în timp ce povestesc. Mai ales că nu am timp să spun toată povestea şi aleg mai mereu partea tristă a ei, în speranţa că în timp ce povestesc, aş putea aşa, ca din întâmplare, să schimb o lacrimă cu un zâmbet. Dar mirarea din ochii lui mă readuce la povestea adevărată şi mă surprind din nou că, deşi om în toată firea, mă las dominată de acest copil.
Aşa că nu mai scriu poveşti.Şi încerc să las copilul în urmă, (visând la zboruri în timp ce-şi linge îngheţata de alune) şi să vă spun ceva real.
Sper că tu nu te vei supăra dacă voi vorbi despre noi.
Voi profita puţin de faptul că nu eşti lângă mine şi, dacă greşesc ceva, nu-ţi voi vedea ochii miraţi şi pot să vorbesc mai departe.
Aşadar, îţi aminteşti, sper, dimineaţa în care ne aşezaserăm la aceeaşi masă pentru a ne bea cafeaua. Întâmplare, aş spune eu. Tu i-ai spune, probabil, congruenţă. În poveşti sunt foarte importante cuvintele. Deşi sinonime (echivalenţă, i-ai spune tu!), unele au conotaţii imprevizibile, sunt mai expresive şi povestea alunecă mai uşor, parcă...
Dar eu nu mai spun poveşti, tocmai precizasem că este reală întâlnirea noastră la cafea. Aşa că, deşi sună banal, ea a fost o întâmplare...
Când vorbesc de cafea, toţi se grăbesc să descrie aroma şi aburul ce se înalţă ca un duh din lichidul maroniu. Aşa că mă tem că aici mă voi împotmoli puţin sau mă voi simţi ca un disc învechit şi zgâriat pe suprafaţa căruia patinează acul pick-up-ului şi va trebui aşadar să-l ridic, ajutându-l să depăşească platitudinea.
(asta înseamnă că trec peste faptul că ne-am zâmbit, ne-am atins ca din întâmplare mâinile, m-ai certat, am plâns, ai plecat, am rămas singură la această masă)
E real că stau aşezată aici, cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, gândindu-mă la tine.
În spatele meu, cineva îşi trage nasul. Privesc peste umăr şi zăresc copilul cu obrajii murdari de lacrimi şi de îngheţată de alune. Îi zâmbesc şi îl iau de mână. Trebuie să fac ceva să-l înveselesc. Poate îi voi spune o poveste.
Totuşi, sunt mai frumoase poveştile! Mai ales dacă sunt cu fluturi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
