(sau ce-ar fi fost dacă...)
Copil fiind, auzise nişte bătrâni din satul bunicilor cum povesteau despre unul, Ion, care se închina pe uliţă fără să se întoarcă spre răsărit. Cum să-i vadă Dumnezeu semnul crucii – spuneau – dacă nu se întorcea spre el? Se gândise atunci că i-o fi greu, omului, să se orienteze după punctele cardinale, mai ales dacă nu vedea soarele. Iar soarele lui Ion era ascuns după nori grei că avea mai mereu faţa întunecată şi umbre în priviri. Se hotărâse ca atunci când va fi mare şi îi va cere lui Dumnezeu să-i ierte păcatele, să se întindă cu faţa spre cer.. El o va vedea cu siguranţă când îşi va face semnul crucii şi ea îl va putea privi în ochi... cum o privea pe mama când încerca să o convingă că nu ea spărsese geamul chiar dacă se tăiase în cioburile lui (mai avea şi acum cicatricea la deget!). Doar că mama era mereu ocupată şi nu prea avea timp să o privească în ochi.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.
Apoi se luase cu visurile ei cu rochiţe colorate pentru că vremea păcatelor era încă departe şi uitase de crucile lui Ion.
*
Catifeaua colorată şi mirosul blând al petalelor. Uitase de spini. Iar îmbrăţişarea îi brăzdase linii roşii... pe piept?... pe suflet? Privea cum viaţa ei colora pământul cu fiecare picătură căzută. Trebuia să-l protejeze. Era atât de aproape toamna! Se putea întinde la rădăcina lui. Nopţile începuseră să crească şi avea mai mult timp pentru vise. Când visa, îl putea îmbrăţişa fără să simtă rănile. Sângele nu era atunci decât acuarela în care colora macii din desenele cu vară; şi, pe furiş, mai strecura câte o inimioară pe aripile fluturilor, dar lui nu-i spusese asta...
*
Visurile ei nu mai au demult rochiţe colorate. Stă cu faţa spre cer şi încearcă să-l privească în ochi pe Dumnezeu... să o ierte mai uşor. Poate îşi va face timp şi pentru ea deşi ştie că e ocupat. Cam aşa cum era mama în copilărie...
Ori poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat. Iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul...
I-ar întreba pe bătrânii din copilăria ei dar sunt toţi întinşi cu faţa spre cer, sub dealul din partea de răsărit a satului.
Un comentariu:
"Sau... poate că el îi priveşte doar pe cei care-şi fac cruci întorşi spre răsărit, aşezaţi în genunchi şi cu capul plecat... iar ea umblă hai-hui prin lume şi – întocmai ca Ion de demult – nu ştie unde să caute răsăritul..."
asta mi-a placut cel mai mult, cautarea dupa fata lui Dumnezeu. adevarul e ca nu prea stim unde sa cautam rasaritul si bajbaim pana Dumnezeu se indura de noi si ne iese inainte! bine te-am regasit. si eu am fost plecata putin si parca m-am rupt de toti si toate... si nu mi-a placut!
Trimiteți un comentariu