Prima scrisoare către tine

culorile

Totul zace îngrămădit în mine, nu ştiu de când sau de unde. Aşa cum vin ploile la munte, vara. Unde fuseseră norii aceia grei, că doar ce privisem cerul şi era înalt şi albastru. Atât de albastru! Mă gândisem chiar să hoinăresc puţin, dincolo de orice marcaje sau poteci, atât eram de încrezătoare. Şi dintr-o dată, înălţimile se prăbuşesc în mine şi culorile se chircesc toate în lumini de fulgere, lăsându-mi întunericul lipsit de orice culoare.
Aşa a fost când te-am luat de mână să-ţi arăt lumea mea: ţi-am simţit privirea ca un fulger brăzdându-mi noaptea. Ca şi cum toate culorile se strânseseră în tine, prea egal, şi albul strălucitor îşi făcea loc prin absenţa culorilor mele. Am tresărit atunci şi îngerii mei au crescut dintr-o dată. Acum sunt femei şi bărbaţi şi nu-i mai văd înlănţuiţi în joaca lor. Se privesc ciudat când se ating, întâmplător. Şi îmi simt gândurile vinovate. Ca şi cum aş încerca să-ţi descompun lumina în culori, pentru a-mi colora nopţile. Nu ar trebui să te mai ating, să-ţi păstrezi lumina intactă, cu toate culorile strânse în ea, atât de egal. Ca o dorinţă de perfecţiune...
Aşa că am hotărât să-ţi scriu scrisori. Ele sunt, toate, pentru tine. Chiar şi atunci când n-ai crede asta.
Începutul e mai greu. Mereu se întâmplă aşa. Dar când neliniştile vor trece, voi putea să-ţi povestesc despre mine iar tu mă vei accepta ca pe o întâmplare de care să-ţi poţi aminti cândva. Când lumina ta va aprinde cerul, spre asfinţit...
Iar dâra aceasta de culoare de pe sufletul meu e de la mângâierea ta de atunci, când îmi spuneai cât de mult crezi în mine...