„Sunt încă destul de copil ca atunci când trece pe lângă mine o trăsură princiară, cu patru cai fornăind, să-mi imaginez că mă aflu în ea” (S. Kierkegaard)
Şi dacă ar fi adevărat? Dacă anul ar mai avea o lună?
Să o iei aşa, de acolo de sus, de unde stă ea agăţată şi să o poţi aşeza în ce anotimp vrei. Ar putea fi un anotimp al mării, ori al cerului. Al profunzimii ori al înaltului. Iar tu poţi alege să fii petală, fluture, ori poate înger.
O lună „în plus”, doar a ta. Pentru care să nu dai socoteală nimănui.
Să vedem. Poate, copilul din tine ar alege anotimpul poveştilor. De fiecare dată, alta. Să intri într-o poveste aşa, doar ştergându-ţi puţin galoşii de noroiul anilor care-au trecut (când?) şi să vezi ceea ce ştiai din poveştile bunicii: prinţese, zâne, balauri, feţi-frumoşi. Sigur, nu poţi sta aşa, chiar degeaba, şi vei da o mână de ajutor binelui din poveste, anticipând evenimentele. Noroc că în poveşti ştii întotdeauna cine e „bunul” şi cine „răul”! E la mintea oricărui copil...
Apoi, totul ar fi atât de simplu! Doar să rosteşti uşor, ca pentru tine: „Snip, snap, Snude, nu er Historien ude” şi ai redeveni omul care eşti.
Doar că... O poveste fără un „rău” nu ar mai avea niciun haz! Iar copiii s-ar plictisi şi ar căsca întruna când bunicile ar încerca să-i ademenească în lumea poveştilor.
Aşa că, să lăsăm „răul” poveştilor (ca fiindu-le necesar) şi să încercăm cu realitatea. Aici, ne putem lipsi de rău.
Cum ar fi? Să mai fie o lună pe an. A treisprezecea. În care să poţi îndrepta ceva din răul care trăieşte printre noi. Nu trebuie decât să iei puţin, doar puţin din „surplusul” celor douăsprezece luni şi să mai modelezi o lună. A treisprezecea..
Vă voi explica mai multe la sfârşitul anului. Nici nu mai e prea mult până atunci. Doar douăsprezece luni!
Un indiciu: Aţi auzit de „zeciuială”? Sunt sigură că da!
Şi nu, nu e vorba de bani. Nu toată lumea îi are. Ci de suflet. Suflet avem toţi.
Sau, nu?
